Schimbarea percepției asupra suferinței fizice și emoționale

Fiind într-un conflict permanent cu mine, care ducea la autodistrugere, am început să am mai multă înțelegere față de mine, abia atunci când am primit un anumit diagnostic, trecând prin toate intervențiile și terapiile necesare înlăturării efectului... ajungând să mulțumesc acestui diagnostic pentru faptul că m-a "forțat" să conștientizez că repetam aceleași tipare comportamentale. Tipare care îmi provocau consecințe dăunătoare și oricât îmi ziceam că nu mai vreau să trăiesc așa, o luam de la capăt. Încă mai am aceleași tendințe, însă, acum am destule instrumente de care să mă ajut ca să pot ieși repede din starea de suferință emoțională, care automat duce și la suferință fizică. Din întâmplare și din fericire, în urmă cu mai bine de trei ani, am simțit nevoia să mă aplec asupra noțiunii de dezvoltare personală. Eu, care credeam că doar oamenii slabi au nevoie de așa ceva, acum consider că ne trebuie suficientă putere să acceptăm că noi oamenii, oricât de puternici am fi, avem limite. Inițial, din tot studiul meu asupra dezvoltării personale, mi-a atras atenția scriitoarea americană Lise Bourbeau cu cartea – "Cele cinci răni care ne împiedică să fim noi înșine", în care sublinia că după ce ne naștem, ne concentrăm pe nevoile sufletului nostru, care vrea să ne acceptăm cu calitățile noastre, cu defectele noastre, cu forțele noastre, cu slăbiciunile noastre, cu dorințele noastre, cu propria personalitate, etc., având cu toții astfel de nevoi. 

Vrând să fim naturali și să dăm sufletului nostru, tot ce are nevoie, ne dăm seama că acest lucru deranjează pe cei apropiați și ajungem la concluzia că, a fi natural, nu este bine și provoacă accese de furie, numite si "crizele copilăriei și ale adolescenței", iar pentru a ne micșora suferința, ne resemnăm și ajungem să ne creăm o nouă personalitate pentru a deveni ceea ce vor ceilalți să devenim. 

Astfel, ajungem să ne creăm mai multe măști (noi personalități) pe care le folosim pentru a ne apăra împotriva suferințelor trăite. Lise Bourbeau le clasifică într-un număr de cinci măști, care corespund celor cinci răni importante, trăite de ființa umană și anume: RESPINGERE, ABANDON, UMILIRE, TRĂDARE, NEDREPTATE. Iar pentru a nu rezolva aceste răni și pentru a le ascunde, de noi înșine și de ceilalți, afișăm câte o mască pentru fiecare rană și anume: cel care suferă de rana respingerii va afișa masca fugarului; cel care suferă de rana de abandon va afișa masca de dependent; rana de umilire atrage masca de masochist; celui trădat îi corespunde rana de dominator; iar în cele din urmă, rana de nedreptate atrage masca rigidului. Fiecare dintre noi avem mai multe din aceste răni dar se manifestă mai mult rana care este mai puternică. 

Analizându-mi propria viață și răscolind adânc în trecutul meu, am ajuns la concluzia că la mine s-au manifestat intens rănile de respingere, umilire și de nedreptate, încercând mereu să le acopăr cu măștile aferente, crezând că dacă las aceste măști să se manifeste, rănile atinse nu o să mă mai doară, dar dimpotrivă, suferința a fost tot mai mare. Așa cum spunea și Lise, rana interioară poate fi comparată cu o rană fizică pe care o ai pe mână și o ignori și pe care nu ai îngrijit-o cum trebuia, preferând să o bandajezi pentru a nu se mai vedea. Acel bandaj este echivalentul măștii, pretinzând că rana nu există, iar când vine cineva și te atinge pe mână cu dragoste, începi să urli de durere, fără ca celălalt să știe ce ți se întâmplă, fiind doar tu responsabil cu tratarea rănii, celălalt neavând nicio vină că te doare.

După această etapă în care tot acumulam cunoștințe despre perceperea ființei umane ca un întreg – minte, corp, suflet, am simțit că este nevoie de mai mult decât tratarea la suprafată a rănilor emoționale și am avut norocul să primesc ghidarea de a participa la o tabără emoțională extraordinară, alături de discipola lui Osho, Deva Dwabha, numită și femeia care vede în întuneric, femeie pe care eu o iubesc și o admir pentru puterea și înțelepciunea ei. Această tabără m-a făcut să înțeleg că, pentru a ne vindeca trebuie să săpăm adânc în interiorul nostru și să scoatem la suprafață umbrele trecutului (măștile pe care ni le creăm în urma rănilor emoționale), să fim conștienți de existența lor și să le acceptăm pentru a nu mai avea putere să producă durere, deoarece cu cât le ascundem mai mult, cu atât le dăm și mai multă putere.

Pentru a putea să ne depistăm aceste umbre, care stau bine ascunse și ies la suprafață doar ca să ne facă să suferim, trebuie să fim atenți cum îi judecăm pe ceilalți, căci, exact asta ne deranjează și la noi. Suntem ca în oglindă și se întâmplă să atragem fix persoanele care să ne provoace cel mai tare aceste umbre, ne vom duce cu ochii închiși spre astfel de persoane și aproape că îi vom implora să ne apese butoanele care să declanșeze umbrele din noi și implicit durerea, repetând până la vindecarea rănii. Tot în această tabără, am înțeles că nu există oameni răi, ci oameni care suferă și reacționează, iar atunci când ne aflăm în calea acestor oameni cu reacții urâte, este bine să privim cu compasiune și să nu reacționăm și noi, pentru că nu vom face decât să le dăm putere să reacționeze și mai urât. Totodată, trebuie să vedem cu ce anume din noi am atras o astfel de reacție.

Am înțeles că ființa umană este ca un vas cu multe diamante, aceste diamante fiind calitățile fiecăruia dintre noi, iar în interacțiunea cu ceilalți, dăm din diamantele noastre, însă trebuie să fim atenți să și primim la rândul nostru, aceste diamante de la ceilalți, altfel riscăm să ni se golească vasul de diamante și să se spargă. Și chiar de ni se sparge acest vas în bucăți, trebuie să găsim puterea să căutăm printre cioburi și sigur vom mai găsi un mic diamant care să ne ajute să o luăm iar de la capăt, însă cu atenția de a ține vasul cât mai plin cu diamante pentru a străluci cât mai mult.

Cherața