RESPINGEREA – cea mai profundă rană emoțională

Așa cum am subliniat și în articolul anterior, pe parcursul evoluției sale, ființa umană este ghidată de rănile emoționale, construindu-și măști (umbre) care îi creează falsa impresie că nu va mai suferi în urma acelorași experiențe ca și cele care au produs rănile emoționale. Totuși, aceste ascunzișuri sunt o formă de trădare a Dumnezeului nostru interior, lăsând ego-ul cu convingerile și temerile lui să ne conducă viața. Și așa ajungem într-un punct în care realizăm că nu am făcut exact ceea ce ne-am fi dorit sau ajungem să nu mai știm ce ne dorim cu adevărat.

Dacă facem eforturi să ne acoperim aceste răni, ceilalți nu au idee ce ne doare pe noi și acționează în funcție de ce lăsăm noi să se vadă și automat nu corespunde cu adevăratele noastre nevoi. Credem că suntem respinși, abandonați, trădați, umiliți sau tratați într-un mod incorect și ego-ul nostru îi învinovățește pe ceilalți pentru tot ce ne produce suferință, ori hotărâm că noi suntem vinovați de toate când, în realitate, nu este deloc adevărat și nu există vinovați, ci doar oameni care suferă.

O primă rană emoțională, pe care am manifestat-o și eu, ajungând să o accept este rana de respingere, o rană foarte profundă, deoarece acela care suferă din cauza ei se simte respins în ființa lui și în dreptul lui de a exista, sentiment pe care l-am trăit personal, ajungând să atrag în viața mea un diagnostic dur, care mi-a restartat viața.

Simțindu-ne respinși, ne construim masca de fugar, fără a mai fi noi înșine, considerând că așa vom fi acceptați de către ceilalți. Prima reacție a unei persoane care se simte respinsă este aceea de a fugi și, recunosc că astfel de comportament am manifestat și eu de-a lungul vieții. Mică fiind, obișnuiam să fug mereu într-o lume imaginară în care îmi construiam totul cum îmi era mie pe plac, fiind un copil foarte cuminte, fără să creez probleme și fără să fac foarte mult zgomot.

Cum se crede cel care manifestă rana de respingere

Rana de respingere se simte încă de la naștere, fiind trăită în raport cu părintele de același sex și se întâmplă adesea ca părintele să nu aibă intenția de a-și respinge copilul, dar acesta se simte respins, în orice circumstanță. Spre exemplu la mine, mama mea îmi spunea mereu, în glumă, că ea nu și-a mai dorit un copil (eu având doi frați mai mari), doar că tatăl meu își dorea și o fată și așa am apărut eu, iar asta îmi reactiva mereu rana de respingere, chiar și atunci când nu eram respinsă.

Acest comportament mi l-am explicat abia în urmă cu doi ani când am început să studiez despre rănile emoționale, iar atunci când am început

să-mi accept această rană, am constatat că e mult mai puțin dureros sentimentul de respingere.

Cel care manifestă rana de respingere se crede nul, fără valoare, și din acest motiv va încerca prin orice mijloace să fie perfect pentru a se valoriza în ochii lui și în ochii celorlalți și pentru a nu fi judecat. Pentru el, a fi judecat este echivalent cu a fi respins, iar căutarea perfecțiunii poate deveni o obsesie. Totodată, fugarul caută singurătatea, deoarece, dacă ar primi mai multă atenție, i-ar fi frică că nu ar ști ce să facă cu ea. Se simte neînțeles și rupt de restul lumii. El acordă puțină importanță lucrurilor materiale și se simte atras mai mult de zona spirituală sau de cea intelectuală.

Teama fugarului de a-și comunica cererile este dată de teama de a nu fi prea interesant, de a fi neînțeles și teama ca celălalt să-l asculte din obligație sau politețe. Frica cea mai mare a fugarului este panica, iar în prezența cuiva care ridică tonul sau devine agresiv părăsește imediat situația, înainte de a intra în panică.

Părintele de același sex, corespondent în suferință

Cel care suferă de rana de respingere ajunge la o stimă de sine scăzută, care duce chiar la o ură de sine, ajungând într-un final să-și dorească să dispară.

S-a constatat că, în mare parte, părintele de același sex cu noi a trăit aceeași rană în relație cu părintele lui de același sex și noi la rândul nostru manifestăm aceeași rană față de copilul nostru de același sex. Aceleași răni se repetă din generație în generație, atât timp cât această perpetuare nu va fi oprită, prin trăirea relațiilor într-o iubire adevărată.

În spatele fugarului se ascunde o persoană descurcăreață, cu mare capacitate de a crea, eficientă, reacționând rapid și eficient în cazuri de urgență.

Prima etapă în vindecarea rănii constă în a o recunoaște și a o accepta, fără a fi însă de acord cu faptul că este normal să existe în noi. A o accepta înseamnă a o privi, a o observa, știind că a avea încă situații de rezolvat face parte din experiența ființelor umane. Eu, personal, mi-am identificat rana de respingere și de fiecare dată când subconștientul îmi spune că acțiunile mele sau ale celorlalți sunt de așa natură ca să atragă respingerea celorlalți, mă întreb dacă este adevărat acest lucru și ajung la concluzia că este doar în imaginația mea acest sentiment și caut să fiu cât mai autentică fără teama că nu voi plăcea cuiva, atât timp cât sunt împăcată cu mine.

Așa cum sublinia și Lise Bourbeau, în cărțile sale, rana de respingere este pe cale de vindecare atunci când vă veți afirma tot mai mult și veți îndrăzni să vă ocupați locul care vi se cuvine, fără a vă fi teamă că veți fi judecați.

O foarte mare importanță în procesul de vindecare, o au iertarea și iubirea, mai ales iubirea de sine. Iar față de persoanele care ne activează rănile emoționale, ar trebui să avem compasiune și să le mulțumim că ne fac tot mai conștienți de gradul de vindecare al acestor răni.

Cherața