De la scufundarea cargoului "Călărași", în sala de judecată! (XIV)

În urmă cu mai bine de 20 de ani, viața pe multe din navele românești era un coșmar pentru echipaje. Prezentăm, în ediția de astăzi, cel de-al 14-lea episod al serialului dedicat odiseei cargoului "Călărași", scufundat în 1996, tragedie urmată de un scandal de răsunet. 

Dovada 

Datele și declarațiile pe care le obținusem de la Registrul Naval Român puteau zdruncina încrederea magistraților în certificatele de clasă depusese de Mihai Hava la dosar. Din păcate, ele erau dovezi indirecte. 

Cel care ne-a oferit proba oficială că nava "Călărași" era un coșciug plutitor și că, de fapt, inspectorii de registru eliberaseră certificate mincinoase a fost chiar armatorul Navrom. 

Compania începuse să sufere de o binevenită hemoragie de informații. FPS-ul, care tocmai fusese confiscat de țărăniștii veniți la guvernare, trecuse la decapitarea companiilor de navigație Navrom, Romline și Petromin. 

În locul foștilor directori unși în funcții de către social-democrați, creștin-democrații și-au plasat propriii oameni. Iar aceștia, nefiind încă implicați în afacerile flotei de stat cu operatorii privați, au început să dea din casă. 

Documentele în posesia cărora intrasem dovedeau că nava era sub orice standard, fiind un pericol real pentru navigație și propriul echipaj. 

Pentru mine și Adrian Mihălcioiu era limpede de ce conducerea societății Navrom ascunsese aceste probe de ochii companiilor de asigurare și ai autorităților române. Însă nu înțelegeam de ce procurorii care conduseseră ancheta privind scufundarea navei "Călărași" și dispariția timonierului Ion Medeleanu nu le căutaseră. 

Noi, simpli muritori, reușisem să le scoatem la lumină în urma unei investigații pe cont propriu. Dar, în loc ca parchetul să ne mulțumească pentru că i-am făcut treaba și să redeschidă cazul, reprezentantul său în procesul de calomnie pornit împotriva noastră îi făcea jocul firmei Hinmar. 

Cenzura penală 

La cinci luni de la sinistru, supraviețuitorii de pe "Călărași" nu își primiseră asigurările. Nebrevetații aveau de încasat 1.500 de dolari pentru sacul marinarului, ofițerii - 2.000 de dolari, iar comandantul și șeful mecanic, câte 2.500 de dolari. Familiei marinarului dispărut i se cuveneau, conform contractului de asigurare încheiat de Hinmar, doar 10.000 de dolari. 

Pe 25 noiembrie 1997, câțiva dintre marinari, în frunte cu timonierul Dănilă Larion, s-au dus la Marius Predescu, noul director general al Navrom. Acesta nu avea de unde să scoată banii, deoarece asiguratorii nu viraseră nici măcar un cent în contul companiei. Înfuriați, oamenii au chemat presa. În fața reportofoanelor și camerelor de luat vederi, ei au făcut dezvăluiri fulminante despre cauzele scufundării navei, acuzând firma Hinmar și pe patronul ei. A doua zi, sub semnătura mea, ele au fost publicate în ziarul "Cuget Liber". 

Articolul mi-a adus un nou proces de calomnie. Nu doar eu eram dat în judecată, ci și Dănilă Larion. De data asta, patronul lui Hinmar era milostiv cu mine și pretindea daune de numai un miliard de lei. 

Mesajul noii acțiuni în justiție era următorul: dacă se mai publică vreo informație despre "Călărași", atât marinarii care au "ciripit", cât și ziariștii care au scris vor fi dați în judecată. 

Această metodă de cenzură era un produs al schimbărilor ce aveau loc în societatea românească. Îmbogățiții peste noapte, miliardarii de carton, beneficiarii privatizărilor frauduloase se foloseau de justiție pentru a pune botniță presei. Iar instituțiile statului, în loc să lupte împotriva Fraudei și Corupției, le asigurau protecție celor două zeițe ale tranziției. 

În acei ani, gazetarii cei mai activi, în special cei din domeniul jurnalismului de investigație, erau clienții instanțelor de judecată. Unii dintre ei adunaseră o bogată colecție de procese și tot mai des se dădeau verdicte împotriva lor. 

Este drept, de teama reacției instituțiilor europene care vegheau ca libertatea presei să nu fie încălcată, magistrații români nu mergeau până acolo încât să-i trimită după gratii, dar îi obligau la plata amenzilor penale și a daunelor materiale și morale. 

Condamnările pronunțate au pătat numeroase caziere de gazetari. Frauda, Corupția și Justiția încercau să lipească eticheta de "calomniator" pe fruntea presei și să îi distrugă credibilitatea în ochii opiniei publice. Dar, în ciuda stăruinței lor, efectul era contrar. Jurnaliștii se înverșunau să fie curioși, scormonitori, critici. E drept, erau nevoiți să se gândească de zece ori și să-și ia o mulțime de măsuri de precauție înainte de a scrie un rând acuzator. Apoi, după ce erau dați în judecată, trăiau cu teama în suflet că vor pierde procesele, de parcă ei ar fi fost infractorii. 

Afaceri pe datorie 

Timpul a zburat și, fără să ne dăm seama, am intrat în anul 1998. Pentru firma Hinmar, marile probleme de abia acum începeau. Creditorii băteau la ușă și patronul ei nu mai știa pe unde să scoată cămașa. Spera oare ca măcar o parte dintre litigii să le rezolve cu banii scoși de la mine și Adrian Mihălcioiu? 

Banca Română de Comerț Exterior - Bancorex o presa să achite un credit de 153.652,99 dolari, iar compania Navrom îi pusese cuțitul la gât pentru mai multe obligații contractuale neachitate. Istoria lor era ceva mai lungă. 

Pe 20 aprilie 1995, datoriile firmei Hinmar către armator și furnizorii de servicii din piață erau de 633.572,83 dolari. În acel moment, operatorul privat a încheiat contractul de joint-venture cu Asia Express Dubai, rezultând firma Newco. Asociatul firmei române se angajase să preia datoriile existente, dar responsabilitățile ulterioare s-au împărțit pe din două. 

La sfârșitul lui aprilie 1997, când s-a rupt înțelegerea, Newco îi datora companiei Navrom suma de 119.121 de dolari pentru chiria celor trei nave, debit care includea penalitățile. Armatorul român s-a îndreptat împotriva firmei Hinmar, încercând să recupereze de la ea toți banii. 

Și asta nu era tot. La 16 ianuarie 1998, Hinmar mai figura cu o datorie de 1.119.375 de dolari. Ea reprezenta multitudinea plăților făcute de Navrom, în contul operatorului privat, către cei ce prestaseră servicii pentru cele trei nave. La ea se adăugau peste 2,5 milioane de dolari, reprezentând drepturile restante pentru echipajele care lucraseră pe navele lui Hinmar. 

Firma care asigurase salvarea cargoului "Smârdan" pretindea, la rândul ei, 1,2 milioane de dolari, iar costul reparațiilor, pentru a repune vaporul în exploatare, era estimat la 250.000 de dolari. 

Pentru că Hinmar nu plătise salvatorul, avocatul acestuia a început să vâneze vapoarele Navrom-ului. Astfel că, în contul creanței reclamate, cargoul "Râureni", care tocmai efectua un transport de marfă, a fost arestat în portul Durban și scos la vânzare. Navrom era în pericol să piardă nu doar nava, ci și încărcătura de la bord, fapt ce i-ar fi adus un proces cu proprietarul acesteia. 

Praful s-a ales de cele trei vapoare! 

Tabloul datoriilor spunea totul despre modul în care Hinmar făcuse afaceri cu statul român. Prin societățile sale (Navrom și Bancorex), acesta îi dăduse pe mână trei nave, un credit de peste 150.000 de dolari și îi achitase datoriile de milioane de dolari către furnizori și echipaje. 

Hinmar exploatase navele sălbatic. Nu plătise chiriile pentru ele, nu le reparase (deși se împrumutase de la Bancorex în acest scop) și le umpluse de datorii. În urma managementului său, se alese praful de cele trei vapoare. Așa afaceri să tot faci cu statul român! 

(Va urma)