Interviu Cuget Liber

Mbela Nzuzi - o poveste de Hollywood

936
Mbela Nzuzi, binecunoscuta prezentatoare tv, este de un optimism debordant și cumva molipsitor, în ciuda unor experiențe care au pus-o la încercare. Mbela este refugiat politic în România, fugită împreună cu soțul ei din Congo în 1997, el făcând parte dintr-un partid politic din opoziție la vremea aceea. Iar condițiile erau de-așa natură, că oricine se putea trezi în orice clipă în casă cu soldați care să devasteze și să violeze femeile și fetele, darămite o familie care simpatiza cu opoziția. Un prieten care făcea studiile în România i-a asigurat că aici e bine, românii sunt deschiși în ceea ce-i privește pe migranți. Și au venit - într-o cu totul altă lume. 

- Cum au fost primele zile, luni…?

- Era mult mai bine pentru noi, că nu sunt mulți de la noi aici și ne simțeam cumva în siguranță. Sunt cazuri în care imigranții sunt persecutați chiar în țara în care au cerut azil. În țări cu comunități mai mari de refugiați, trimiși ai guvernului congolez se infiltrează să afle cine face propagandă împotriva președintelui. Așa că unii refugiați care aveau deja cetățenie, când s-au întors acasă (în Congo) au fost arestați. E cazul unui jurnalist care a fost omorât acolo. Că a fost în Congo în vizită a organizat un marș de protest, ceva de genul ăsta, și au venit și l-au ridicat de față cu toată lumea. Rudele l-au căutat, și, într-un final au aflat că a fost torturat și omorât.

- Ați stat în centru de refugiați când ați venit în țară? De ce are nevoie un refugiat?

- Nu, aveam aici niște prieteni care ne-au găzduit. Ca refugiat cel mai important e să primești informații atunci când ai nevoie de ele. Ai nevoie de informații din țara de origine, indiferent dacă ai plecat de-acolo în urmă cu un an (că se întâmplă să mai treci prin alte țări sau să fie mai lung drumul de azil, și când ajungi aici să ceri informații, pentru că lucrurile se schimbă și ai nevoie să știi ce se-ntâmplă acolo) sau cu două zile. Te ajută și pentru acte, pentru demersurile administrative, pentru dosarul pe care-l faci. Și avocatul vrea să știe cât mai multe despre țara de origine. Noi căutăm surse foarte sigure ca să aducem niște informații. Mie mi-a luat un an de zile să-mi clarific situația, să-mi iau statutul.

- Și din punct de vedere financiar cum v-ați descurcat?

- A fost greu, într-adevăr. Dar după cum vă spuneam noi aveam prieteni aici și am fost găzduiți. În plus ne-au ajutat mai multe organizații. Era una în cadrul bisericii la care mergeam - biserica catolică "Sacre Coeur". Preotul de acolo e din Belgia și chiar când am venit noi începuse activități pentru a-i ajuta pe imigranți. La început cei care veneau la el în biserică erau doar angajați ai ambasadelor, apoi au început să apară și refugiații, și migranții cu probleme financiare. Dar ajută, prin donații ale enoriașilor. Apoi a înființat o altă organizație, mai mare, "Serviciul iezuiților pentru refugiați". Și ei ne-au ajutat.

Oricum, în primele zile nu prea ne gândeam la chestiunile astea financiare. Eram mai modești așa, și, oricum, gazda îți asigură tot. Atunci era important pentru noi să ne facem actele. Și informațiile de acasă la care nu prea aveam acces. Erau multe zvonuri, iar noi eram destul de speriați atunci.

În urma unor revolte ale soldaților, care au început chiar în vremea lui Mobutu, nu mai aveai nici un fel de siguranță. Și erai ușor îngrozit de uniforma militară. Soldații au făcut prăpăd acolo. Au spart magazine, case, au intrat în case peste oameni. Au fost femei violate de față cu soțul și copiii. Soțul, dacă riposta, era omorât. Dacă nu riposta, și doar plângea privind cum i se violează soția, îi luau și fata. Cine poate rezista să-și vadă copilul de 10 ani violat?

Și pentru că acolo ororile porneau de la soldați, uniforma te îngrozește oriunde o întâlnești.

- Cum ți-ai găsit de muncă?

După cele administrative s-a pus problema "ce fac eu aici?" Aveam un Bac de Litere care nu mă ajuta cu nimic. Limba Latină, Istorie…, credeam că o să m-ajute faptul că știu limba franceză, dar am văzut că nu. Nici engleza nu prea mă ajută în viața de zi cu zi. Trebuia să învăț limba asta care mi se părea foarte ciudată.

Dar am avut noroc. Mergeam la "Arca" - un ONG înființat pentru refugiați și migranți - unde întâlnisem și alte femei refugiate care trecuseră prin multe situații mult mai dificile decât mine - pe drumul de azil își pierduseră persoane dragi cu care porniseră la drum. Pierduți din cauză de călăuze mincinoase, drumuri proaste, periculoase, dispăruți… copii, soți și frați. Mi-am dat seama că totuși, situația mea nu e chiar atât de dramatică, asta mi-a dat curaj să merg mai departe... Cu drag mă duceam la întâlniri. Acolo am învățat și limba. Că erau femei din Cameroon, Afganistan, Irak și nu aveam o limbă comună și ni s-a sugerat să încercăm în română. La un moment dat ne-au lăsat singure și mi-au zis să mă ocup de doamnele. Eu care nu credeam, că voi mai face ceva în viața mea! Eram atât de mândră! Partea asta de responsabilizare a făcut declicul. Ceva îmi arăta că am un viitor acolo.

- Prima iarnă cum a fost?

- Din punctul acesta de vedere sunt consecventă. A fost groaznic, a fost inuman. Parcă am suferit mai mult decât cu problemele administrative. Mă simțeam agresată. Nu mi-a zis nimeni că-i așa. Vedeam la tv cât de bine arată iarna, ce frumos e Crăciunul... Și într-o dimineață când m-am trezit, totul era alb. Deschid din curiozitate geamul, pun mâna… e gheață! O sun și pe mama și o întreb: mama, știi ce-i aici? Un frigider uriaș. Eu nu ies, mama, până nu pleacă asta. Ce, eu nu am văzut cum se face carnea în frigider? "Dar ei ce fac?" m-a întrebat ea. Eu cred că ăștia nu-s sănătoși, i-am zis, pentru că acolo văd și copii care se dau cu niște chestii și parcă se și bucură! 

Articole pe aceeasi tema

Pagina a fost generata in 0.1995 secunde