Sprechen Sie Deutsch?
511
De câte ori aud cuvântul "șlagăr", automat mă gândesc la festivalul de la Mamaia și la nume precum Fugaru, Bogardo, Tudor, Similea, Constatiniu etc. Îmi sună leșios, dulceag și fleoșcăit. Este însă doar o chestie de lexic. Șlagărul nu este altceva decât expresia anilor 70-80 pentru hit. Și vine din germană.
Nemții nu au dat cartierului doar termenul "Schlager". Facem mișto de ei, de cât de serioși, disciplinați și fanatici ai ordinii sunt. Rigiditatea tipic nemțească ne calcă pe nervi pe noi, ăștia, latino-balcanicii, care nu putem înțelege cum germanii pot ajunge de la A la B în linie dreaptă, fără floricele, când, nu-i așa?, există o cale mai complicată, eventual prin intermediari, pentru a parcurge această distanță.
Niște tipi atât de scorțoși au dovedit însă o uimitoare vervă în acel sector al artei care se ocupă cu încânta-rea auzului. Nu vorbim aici de titanii Wagner, Beethoven, Schutz, Bach sau compozitorii secolului XX, Strauss ori Humperdinck, ci de pop-rockerii de sorginte teutonă care au fisurat dominația anglo-americană din magazinele de viniluri sau CD-uri.
Kraftwerk, Nena, austriacul Falco (fie-i țărâna ușoară!), Udo, Gronemeyer, Tangerine Dream, Modern Talking, punkiștii Die Arzte sau Die Toten Hosen, Rammstein, Sarah Connor (da, da, e nemțoaică, habar n-aveam, noroc cu internetul) sunt tot atâtea nume ale scenei germanice care au evadat dintre Rin și Oder în topurile internaționale.
Dacă artiști precum Modern Talking, Die Krupps sau Sarah Connor au ales calea simplă spre recunoașterea mondială, anume textele în engleză, alde Rammstein, Oomph!, Die Fantastichen Vier, puștanii minune de la Tokio Hotel ori nou-veniții Nevada Tan nu s-au silit să niveleze asperitățile limbii germane, reușind să demonstreze mapamondului meloman muzicalitatea asprului grai saxon. Nu știu alții cum sunt, dar eu, chiar dacă rup doar o boabă de germană, mă încânt de câte ori ascult muzică nemțească, fie hip-hop, rock, metal. Nu pricep mare lucru, însă îmi place cum frazează nemții, cum latră ei acolo...
Și nu e vorba doar de texte. Germanii, ca și rușii, beneficiază de un background cultural profund, mult mai fertil decât bling-bling-urile americane sau superficialitatea siropoasă meridională. Asta le permite compoziții complicate, echilibrate, chestii pe care eu le prefer oricând romantismului urlat la lună al macaronarilor, par egzamplu.
De câte ori aud cuvântul "șlagăr", automat mă gândesc la festivalul de la Mamaia și la nume precum Fugaru, Bogardo, Tudor, Similea, Constatiniu etc. Îmi sună leșios, dulceag și fleoșcăit. Este însă doar o chestie de lexic. Șlagărul nu este altceva decât expresia anilor 70-80 pentru hit. Și vine din germană.
Nemții nu au dat cartierului doar termenul "Schlager". Facem mișto de ei, de cât de serioși, disciplinați și fanatici ai ordinii sunt. Rigiditatea tipic nemțească ne calcă pe nervi pe noi, ăștia, latino-balcanicii, care nu putem înțelege cum germanii pot ajunge de la A la B în linie dreaptă, fără floricele, când, nu-i așa?, există o cale mai complicată, eventual prin intermediari, pentru a parcurge această distanță.
Niște tipi atât de scorțoși au dovedit însă o uimitoare vervă în acel sector al artei care se ocupă cu încânta-rea auzului. Nu vorbim aici de titanii Wagner, Beethoven, Schutz, Bach sau compozitorii secolului XX, Strauss ori Humperdinck, ci de pop-rockerii de sorginte teutonă care au fisurat dominația anglo-americană din magazinele de viniluri sau CD-uri.
Kraftwerk, Nena, austriacul Falco (fie-i țărâna ușoară!), Udo, Gronemeyer, Tangerine Dream, Modern Talking, punkiștii Die Arzte sau Die Toten Hosen, Rammstein, Sarah Connor (da, da, e nemțoaică, habar n-aveam, noroc cu internetul) sunt tot atâtea nume ale scenei germanice care au evadat dintre Rin și Oder în topurile internaționale.
Dacă artiști precum Modern Talking, Die Krupps sau Sarah Connor au ales calea simplă spre recunoașterea mondială, anume textele în engleză, alde Rammstein, Oomph!, Die Fantastichen Vier, puștanii minune de la Tokio Hotel ori nou-veniții Nevada Tan nu s-au silit să niveleze asperitățile limbii germane, reușind să demonstreze mapamondului meloman muzicalitatea asprului grai saxon. Nu știu alții cum sunt, dar eu, chiar dacă rup doar o boabă de germană, mă încânt de câte ori ascult muzică nemțească, fie hip-hop, rock, metal. Nu pricep mare lucru, însă îmi place cum frazează nemții, cum latră ei acolo...
Și nu e vorba doar de texte. Germanii, ca și rușii, beneficiază de un background cultural profund, mult mai fertil decât bling-bling-urile americane sau superficialitatea siropoasă meridională. Asta le permite compoziții complicate, echilibrate, chestii pe care eu le prefer oricând romantismului urlat la lună al macaronarilor, par egzamplu.
Nemții nu au dat cartierului doar termenul "Schlager". Facem mișto de ei, de cât de serioși, disciplinați și fanatici ai ordinii sunt. Rigiditatea tipic nemțească ne calcă pe nervi pe noi, ăștia, latino-balcanicii, care nu putem înțelege cum germanii pot ajunge de la A la B în linie dreaptă, fără floricele, când, nu-i așa?, există o cale mai complicată, eventual prin intermediari, pentru a parcurge această distanță.
Niște tipi atât de scorțoși au dovedit însă o uimitoare vervă în acel sector al artei care se ocupă cu încânta-rea auzului. Nu vorbim aici de titanii Wagner, Beethoven, Schutz, Bach sau compozitorii secolului XX, Strauss ori Humperdinck, ci de pop-rockerii de sorginte teutonă care au fisurat dominația anglo-americană din magazinele de viniluri sau CD-uri.
Kraftwerk, Nena, austriacul Falco (fie-i țărâna ușoară!), Udo, Gronemeyer, Tangerine Dream, Modern Talking, punkiștii Die Arzte sau Die Toten Hosen, Rammstein, Sarah Connor (da, da, e nemțoaică, habar n-aveam, noroc cu internetul) sunt tot atâtea nume ale scenei germanice care au evadat dintre Rin și Oder în topurile internaționale.
Dacă artiști precum Modern Talking, Die Krupps sau Sarah Connor au ales calea simplă spre recunoașterea mondială, anume textele în engleză, alde Rammstein, Oomph!, Die Fantastichen Vier, puștanii minune de la Tokio Hotel ori nou-veniții Nevada Tan nu s-au silit să niveleze asperitățile limbii germane, reușind să demonstreze mapamondului meloman muzicalitatea asprului grai saxon. Nu știu alții cum sunt, dar eu, chiar dacă rup doar o boabă de germană, mă încânt de câte ori ascult muzică nemțească, fie hip-hop, rock, metal. Nu pricep mare lucru, însă îmi place cum frazează nemții, cum latră ei acolo...
Și nu e vorba doar de texte. Germanii, ca și rușii, beneficiază de un background cultural profund, mult mai fertil decât bling-bling-urile americane sau superficialitatea siropoasă meridională. Asta le permite compoziții complicate, echilibrate, chestii pe care eu le prefer oricând romantismului urlat la lună al macaronarilor, par egzamplu.
De câte ori aud cuvântul "șlagăr", automat mă gândesc la festivalul de la Mamaia și la nume precum Fugaru, Bogardo, Tudor, Similea, Constatiniu etc. Îmi sună leșios, dulceag și fleoșcăit. Este însă doar o chestie de lexic. Șlagărul nu este altceva decât expresia anilor 70-80 pentru hit. Și vine din germană.
Nemții nu au dat cartierului doar termenul "Schlager". Facem mișto de ei, de cât de serioși, disciplinați și fanatici ai ordinii sunt. Rigiditatea tipic nemțească ne calcă pe nervi pe noi, ăștia, latino-balcanicii, care nu putem înțelege cum germanii pot ajunge de la A la B în linie dreaptă, fără floricele, când, nu-i așa?, există o cale mai complicată, eventual prin intermediari, pentru a parcurge această distanță.
Niște tipi atât de scorțoși au dovedit însă o uimitoare vervă în acel sector al artei care se ocupă cu încânta-rea auzului. Nu vorbim aici de titanii Wagner, Beethoven, Schutz, Bach sau compozitorii secolului XX, Strauss ori Humperdinck, ci de pop-rockerii de sorginte teutonă care au fisurat dominația anglo-americană din magazinele de viniluri sau CD-uri.
Kraftwerk, Nena, austriacul Falco (fie-i țărâna ușoară!), Udo, Gronemeyer, Tangerine Dream, Modern Talking, punkiștii Die Arzte sau Die Toten Hosen, Rammstein, Sarah Connor (da, da, e nemțoaică, habar n-aveam, noroc cu internetul) sunt tot atâtea nume ale scenei germanice care au evadat dintre Rin și Oder în topurile internaționale.
Dacă artiști precum Modern Talking, Die Krupps sau Sarah Connor au ales calea simplă spre recunoașterea mondială, anume textele în engleză, alde Rammstein, Oomph!, Die Fantastichen Vier, puștanii minune de la Tokio Hotel ori nou-veniții Nevada Tan nu s-au silit să niveleze asperitățile limbii germane, reușind să demonstreze mapamondului meloman muzicalitatea asprului grai saxon. Nu știu alții cum sunt, dar eu, chiar dacă rup doar o boabă de germană, mă încânt de câte ori ascult muzică nemțească, fie hip-hop, rock, metal. Nu pricep mare lucru, însă îmi place cum frazează nemții, cum latră ei acolo...
Și nu e vorba doar de texte. Germanii, ca și rușii, beneficiază de un background cultural profund, mult mai fertil decât bling-bling-urile americane sau superficialitatea siropoasă meridională. Asta le permite compoziții complicate, echilibrate, chestii pe care eu le prefer oricând romantismului urlat la lună al macaronarilor, par egzamplu.
Comentează știrea
Nu există comentarii introduse pentru acest articol!