EU ȘI CALUL

126
EU ȘI CALUL - eusicaluldeflorinalexandru-1510668169.jpg

Articole recomandate

Așteptam de multă vreme o invitație la ferma unui bun prieten de-al meu, iar când a venit, undeva pe la mijlocul lui mai, anul trecut, n-am mai stat pe gânduri. A doua zi, în zori, am tăiat-o către Gura Dobrogei, un sat lipsit de agitație, convins că voi petrece câteva zile de neuitat.

Cum ajung, prietenul meu mă întâmpină cu brațele deschise. Ne îmbrățișăm, ne pupăm, ne batem pe umeri, apoi, împreună cu alți trei camarazi de-ai gazdei, trecem la vizita fermei. Dotări de ultimă generație, inclusiv un mini spital cu personal de specialitate. Toate bune și frumoase, până ajungem la cai. Măi, și văd un exemplar senzațional! Un armăsar negru, cu pielea lucioasă, cu un greabăn impresionant, o coamă bogată și o coadă împletită ca un bici.

Deodată, cum își flutura el coada, îmi sare în ochi ceva strălucitor care provenea de sub coadă. Nu mi-am stăpânit curiozitatea și m-am apropiat. Am pus mâna pe coada lui și atunci, am simțit așa... cum să spun, că mă pălește o euforie ne mai trăită vreodată. Și, hop! Dintr-un salt sunt pe spatele calului. Animalul nechează asurzitor, se ridică de câteva ori în două picioare, apoi țâșnește ca din pușcă însoțit de strigătele disperate ale celorlalți bărbați.

Gonind cu o viteză de Formula 1, calul sare în sictir gardul de peste doi metri al fermei, trece ca vântul de un lan de grâu și se îndreaptă periculos spre o pădure deasă de plopi. Mă cuprinde teama, dar în clipa următoare se petrece ceva... de neînchipuit. Armăsarul își desface un set de aripi aurii de mă orbește pe moment. Când îmi revine vederea, observ că zbor. De fapt, calul. Dar, vă jur, e o senzație fără pereche. Trecem pe deasupra pădurii de plopi, însă înlocuiesc extazul cu agonia. Din nu știu ce motiv, că doar nu le făcusem nimic, plopii își înalță crengile spre noi, iar din fiecare creangă apare câte o gheară ca o seceră. Simt că o să mă scap pe mine, însă aud glasul sobru și impunător al calului:

-Să nu îndrăznești!

Mă abțin și bine fac pentru că armăsarul meu se înalță ca o rachetă și trecem vii și nevătămați de seceri. Mă consider norocos, îi mulțumesc calului și vreau să-i laud capacitățile, dar mă trezesc deasupra unui lac uimitor, de smarald, cu o apă limpede din care iese un peștălău cât un munte. Își deschide gura ca o peșteră întunecată și se repede spre noi. Simt din nou senzația de a mă scăpa pe mine, însă tot armăsarul meu îmi dă soluția.

-Vezi că pe coamă am niște fire de păr albe. Smulge unul că și-așa vreau să scap de ele. Nu dă bine la imagine.

Trag de un fir de păr și mă trezesc în mână cu un ditamai sulițoiul de argint.

-Când eu o să fac o eschivă, tu să arunci sulița în gura fomistului.

Îl ascult și... jap! Sulițoiul îi intră pe gât balaurului. Ăsta holbează niște ochi cât două planete, slăbește din viteza cu care urca și... coboară vertiginos spre lac, precum o minge căreia i s-a terminat tarlaua spațială. Mai mult decât atât, îl aud cum urlă de ciudă:

-Ce... icrele mele, mă, că nu așa stătea treaba!

Pleoșc! Și s-a dus la fund, mânca-l-ar caracatițele! Eu chiui eliberator, în timp ce zburătorul copitat scoate un nechezat ironic, probabil la adresa... fomistului, așa cum l-a numit el.

Mă simt în al nouălea cer și nici nu-mi dau seama că ne apropiem de un castel. Când realizez, mi se face părul măciucă. Totul în jur e negru, la fel și castelul. Doar undeva, în turnul cel mai înalt, mi se pare că văd niște cosițe și un chip acoperit cu un voal alb. Cred că și purtătoarea lor ne-a văzut, deoarece ne face semne disperate cu mâna. Mă inundă o emoție puternică. "Am găsit o prințesă", gândesc eu și mă imaginez rege în curând. Ne apropiem cu atenție. Mai mult ca sigur trebuie să găsim și o belea de căpcăun sau ce-o fi ea. Spre uimirea noastră, Cosânzeana strigă de să trezească întreg regatul:

-Aici! Scoteți-mă de-aici!

Pe măsură ce ne apropiem de geamul turnului, vocea îi răzbate și mai abrupt.

-Mai încet! îi spun eu când ajung lângă geam. Poți trezi stăpânul și nu ne va fi de bine.

-Nu se mai trezește, dă-l în mă-sa! A crăpat anul trecut! A făcut stop cardiac!

Și eu și calul suntem uimiți.

-Și de ce nu ai fugit? întreb eu.

-De ce oare? N-am cheie! Cu ce vrei să deschid?

Glasul devenise și mai gros, ceea ce mă cam descumpănea. În fine, găsesc hoitul căpcăunui, iau cheia și eliberez prizoniera care îmi sare de gât și mă sărută, mă mângâie, mă pipăie. Și deodată își aruncă țoalele și voalul de pe ea și rămâne... gol. Un bărboi negru îi atârnă până la buric. Eu mă cutremur, calul nechează și amândoi înțelegem de ce a făcut ăla stop cardiac.

-Nu vă temeți, se gudură... Cosânzeanul. Mie îmi place la nebunie să stau cu spatele!

Și se apleacă. Mama Mia, ce pădure! Mă țin strâns de coama calului ca să nu cad în vreme ce el își exprimă uluirea printr-un alt nechezat, și mai... pătrunzător. Se ridică pe picioarele din spate și unde nu începe să se miște ca nebunul înainte și-napoi, să freamăte, să se cutremure și să necheze încontinuu ca disperatul. Pe de altă parte parcă aud și niște gemete omenești. Băi să fie! Curios, cobor din cârca armăsarului. Chiar atunci ăsta scoate un ultim și aprofundat nechezat. Cosânzeanul cade lat și, întorcând capul rânjind, mă vede pe mine.

-Armăsaruleee! Cere-mă de nevastă!

Nici nu știu când am sărit pe cal și... la drum. Nu spun niciun cuvințel, nu vreau să se interpreteze! Atent la gândurile mele, îl aud deodată:

-Gata mă, hai că ți-ajunge! Am aflat destul.

Până să mă dezmeticesc, mă văd azvârlit de pe spatele lui și cad cu viteza unui meteorit. Nici nu apucă adrenalina să urce, că... buf! Am picat chiar pe o căpiță de fân de la ferma amicului meu. Aud niște glasuri în jur, dar nu deschid ochii. Aud o voce:

-Cred că e singurul care a trecut de peștele din lacul de smarald! A durat prea mult!

Surprins, mă pipăi să văd dacă mai sunt întreg și simt o durere în zona pieptului. Deschid încet ochii, văd întuneric afară și percep oamenii cu care pornisem în turul fermei. Amicul meu mă dojenește părintește:

-Măi detective, măi, tu nu știi că în fața șefului și în spatele calului să nu stai niciodată? Și nu înțeleg, frate, ce aveți toți de vă atrage calul ăla!

Îi zâmbesc în semn că pricep prostia pe care am făcut-o, apoi adorm din nou. Când mă trezesc, e iarăși zi. Sunt singur în salonul mini spitalului. Îmi arunc privirea spre fereastra deschisă de unde răzbătea un aer demențial de proaspăt și rămân blocat. Armăsarul negru rânjea la mine cu nonșalanța unui cal șmecher.

-Ești primul cu care am trecut dincolo de peștele ăla idiot. Întotdeauna mi-am dorit să aflu ce este după. Și să știi că nu-mi pare rău! Niiiihahahahahaha!

E clar! Dacă nu o șterg mai repede, risc să ajung din nou la poarta lui moș Toma. Iar de data asta, chiar cu bilet de internare!

Florin Alexandru

Comentează știrea

Nu există comentarii introduse pentru acest articol!

Articole din aceeași secțiune

Miercuri, 01 Martie 2017
Stire din Fun : Bancuri
Marţi, 14 Noiembrie 2017
Stire din Fun : Horoscop
Marţi, 14 Noiembrie 2017
Stire din Fun : Bancuri
Marţi, 14 Noiembrie 2017
Stire din Fun : Probă de foc,  chiar în timpul orelor
Marţi, 14 Noiembrie 2017
Stire din Fun : Bulă, mare agricultor
Marţi, 14 Noiembrie 2017
Stire din Fun : Încurcătură înainte de nuntă
Luni, 13 Noiembrie 2017
Stire din Fun : DUS CU SORCOVA
Luni, 13 Noiembrie 2017
Stire din Fun : Horoscop
Luni, 13 Noiembrie 2017
Stire din Fun : Bancuri
Luni, 13 Noiembrie 2017
Stire din Fun : Câte șanse  ai la o femeie
Luni, 13 Noiembrie 2017
Stire din Fun : De ce au fost inventate 10 porunci
Luni, 13 Noiembrie 2017
Stire din Fun : Nicio zi de pauză!
Pagina a fost generata in 1.4391 secunde