COLOMBO DE PORT de Florin Alexandru

A fost odată un personaj de film. Un erou charismatic, unic printre cei de genul său, care se numea Columbo. Locotenent Columbo. Deși nu am avut nimic în comun cu el, vreodată, decât cuvântul "polițist", atunci când am intrat în rândul Poliției Române i-am împrumutat numele. Fără să știe, bineînțeles. Doar nu mă apucam eu, în ’95, să-l sun și să-l întreb dacă e de acord. Oricum, sunt convins că nu ar fi avut nimic împotrivă și, oricum, am închis litera u, modelând-o într-un cerc. Așa a apărut Colombo. Un tânăr subofițer polițist cu uniformă în loc de un consacrat locotenent cu parpalac, cu țigara în gură în loc de trabuc, durduliu în loc de slab, blondin, față de aspectul șaten al lui Columbo, fără niciun fel de rablă, în contrast cu locotenentul. Singura asemănare era că fiecare dintre noi doi avea câte o nevastă.

Astfel, sub acest pseudonim, am pornit, în urmă cu 22 de ani, să împing la căruța numită Poliția Port Constanța. 

După nici jumătate de an, când cineva auzea de Alexandru Florin, se scărpina în barbă, gânditor, precum bătrânii călugări shaolini, dar dacă îi traduceai "Colombo, mă!", i se aprindea lanterna pe loc. "Aaa, păi de ce nu spui așa?"

Îmi plăcea să mi se spună Colombo și făceam tot posibilul să rezolv situațiile apărute, imitând pe cât se putea locotenentul american. Bine, se înțelege că nu m-am lovit de cazuri asemănătoare cu ale lui. Nici pe departe. Dar, așa cum apăreau ele, se numeau cazuri și se cereau rezolvate. De curând, i-am povestit soției mele câteva dintre aceste cazuri, mai "șmechere" și, nici una nici două, s-a repezit la mine: "Ce mai stai? Apucă-te și așterne-le pe hârtie!" Nici nu am băgat-o în seamă. Sunt hotărât, sută la sută, să le scriu pe Laptop.

Gustarul își trecuse zilele până după Sfanta Maria și privea cu mâna streașină, în zare, spre Răpciune. Într-o sâmbătă plină de soare, am fost repartizat să execut serviciul în postul numărul 3. Lucram în tură de 12 cu 24, un program superb, nemaivăzut, nemaiîntâlnit, în urma căruia acumulai ore suplimentare cu grămada, pentru care primeai câte un liber când șefii noștri dragi își aminteau că în viață mai trebuie să facă și câte o milostenie, ca să îi pomenească lumea de băieți buni.

În zona mea de patrulare, aveam, printre altele, un triaj cu linii de cale ferată. Era punctul de sosire al trenurilor de marfă în portul vechi. Frate, găseai în triajele portuare atâta bălărău, că dacă executai o pândă, furau hoții la un metru de tine și nu te zăreau. Printre acele bălării eram nevoiți, noi, polițiștii, să verificăm vagoanele încărcate cu mărfuri, în general cereale, ca să ne asigurăm că sigiliile se prezentau intacte. Așa făceam și eu în ziua aceea, pe la orele 11:00. Deodată, simt că îmi vine să fac pipilică. Cum nu mă deranja nici naiba, am pus stația de emisie-recepție pe scara unui vagon și am trecut la treabă. O senzație fără pereche, în natură, întreruptă abrupt de hârâitul stației:

- Pionul Alexandru, pentru bază!

Pionul nimic. Era ocupat să-și scuture calul. Ce putea să facă?

-Pionul Alexandru, pentru bază!

Tii, ce ghinion pe pion!

-Colombo, răspunde bă în "biiiip"!

Termin treaba mică, îmi bag picioarele în legea lui Murphy, cea cu ultima picătură, iau stația și răspund.

-Comunicați!

-Ce "biiip" faci bă? De când ți se spune Colombo, nici tu nu mai știi cum te cheamă. Hai la bază că vrea cineva să depună o plângere.

-Recepționat!

O iau la pas spre sediu, întrucât nu mă aflam departe și ajung în 10 minute. Acolo, ce să vezi. O doamnă în vârstă, cam la 70 de ani, pe care o cunoșteam și căreia mă adresam, ca oricine altcineva, cu "tanti Rodica."

-Care-i baiul nea C? îl întreb pe colegul de la dispecerat, cel care m-a apelat prin stație.

-Ce să fie? Tanti Rodica și-a pierdut, aseară, pisica.

-Bravo, nea C, ai dat-o în rime!

-Păi ce, dacă așa stă treaba, zice el.

-Nu prea e așa, mamă, intervine tanti Rodica. Nu e pisică, e motan.

-E, asta-i altă mâncare de pește, zic eu. Dacă e motan, se înțelege.

Tanti Rodica mă privea cu ochii mari. Sigur nu traducea ironia mea. Știam că e motan, îl mai văzusem prin fața curții punându-i piedică stăpânei. O invit într-un birou, dar îmi vine o idee.

-Tanti Rodica, mata locuiești chiar în zona în care îmi desfășor eu activitatea, azi. Nu vrei să mergem la mata acasă și să stăm de vorbă pe îndelete?

-Și eu cred că e o idee bună, mamă, mă aprobă ea cu bucurie.

-Perfect. Și o să-mi povestești pe drum cum s-a întâmplat. Să pornim.

Doar câțiva pași am făcut și tanti Rodica, sărmana, se pune pe un plâns cu sughițuri. Era drama ei, dar eu îmi întorceam privirea fiindcă mă bufnea râsul. Când plângea, puteai să juri că te uiți la mama lui Naruto. M-am obișnuit cu imaginea și îi pun prima întrebare la care stiam răspunsul deja.

-De când îl ai pe Tanu, tanti Rodica?

-Ehee, de demult, mamă.

Tanti Rodica locuia la unul dintre primele blocuri construite în apropierea porții de acces nr. 3 Bis, în incinta portului. Stătea acolo de când lumea și pământul. Așa se putea spune și despre Tanu. Unii ziceau că îl are Tanti Rodica de cel puțin 10 ani, alții că îl are și de mai mulți ani. Ba, unii spuneau că ar fi venit cu el de când s-a mutat, iar alții jurau că tanti Rodica l-a primit cadou la naștere. Cert este că era motanul ei și că se impuneau cercetări.

-Eu cred că mi l-a furat, spuse ea, suspinând.

Analizez ipoteza și și dau drumul la rotițe. Dacă e așa, numai cineva care îi cunoștea atașamentul, putea să facă un lucru atât de inuman. Motivul? Obținerea de foloase. Cine să fie? Doar unul dintre vecini sau unul dintre cei care lucrează la calea ferată. Ia să vedem, dacă putem elimina o categorie.

-La ce oră a dispărut motanul?

-Păi, să fi fost între șapte și nouă, aseară, mamă. La șapte am intrat eu în casă, iar el a rămas în curte. Stătea afară până se întuneca, apoi venea și râcâia la ușă, mamă. Era ca un copil, ce să zic.

Plânsul se accentuează. O încurajez că îl vom găsi rapid, iar ea se luminează, treptat, la față.

-Să dea Domnul, mamă!

Să gândim că la șapte. La schimb de tură. Și foști colegi, și vecini, unii dintre ei încadrându-se la ambele categorii. Ajungem acasă la tanti Rodica, îmi oferă un pahar cu apă și puțină dulceață de cireșe din anul în curs. Superbă dulceață, deși se simte o mică tentă, pe care nu pot să o deslușesc. Chiar o laud pentru desert.

-Împreună cu Tanu am făcut-o, ca în fiecare an, suspină ea. E singura dulceață pe care o gustă de dulce. Îi place așa de tare...

Ăsta da, secret, după ce mănânci o cupă cu dulceață. Și deodată, stabilesc și tenta: limbă de motan cu condiment de șoarece. Beau repede un pahar cu apă și mă mai liniștesc. Îi spun femeii că plec după infractor și ies afară, însoțit de urările de reușită.

Trei blocuri, 12 vecini, în două ore îi rezolv. Cum nu mă așteptam să găsesc un ditamai prostul care să facă așa măgărie, ies la munca de triaj. Deodată, îmi zgândără mintea o imagine. În fața blocului în care locuiește tanti Rodica, peste drum, văzusem mai multe scule și unelte necesare muncii la calea ferată. Cu datele obținute și cu speranță, mă întorc la ele. Dormeau duse. Dormeau? Ha!

O apuc printre vagoane, atent să nu mă încolăcească lianele sau vreun șerpălău și nu după mult timp aud un zgomot deosebit în liniștea triajului. Curând, ajung la sursa zgomotului și mă conving că e vorba despre sforăit pe două note. În clipa următoare îi văd și pe proprietarii sforăitului. Întinși pe câte o bucată de saltea veche sub un vagon de pe o linie moartă, mort și el demult, doi muncitori își găsiseră odihna(nu veșnică!). Arunc cu una dintre miliardele de pietre și-l lovesc pe primul în coapsă. Nici o mișcare. Următoarea e cu noroc. Pentru mine, deoarece se lovește de obrazul țintei. N-am vrut, dar nu-mi pare rău. Tipul ridică pleoapele, întoarce capul și belește ochii. Îi dă un cot sănătos celuilalt. La pachet cu visul, probabil, omul are parte de o trezire bruscă. Bântuit de frica șefului de echipă, mai mult ca sigur, țâșnește în sus. Prevăd urmarea și închid ochii. Aud doar un "BANG!" și tipul revine la poziția inițială. Deschid ochii. Nu curge sânge, dar câteva mierle îi ciripesc bucuroase în jurul țestei. Îl las să-și revină și îl întreb pe cel "viu":

-De ce v-ați lăsat uneltele abandonate? Ca să vi le fure cineva și apoi să urlați cât vă ține gura că v-au prădat hoții?

-Ne iertați, șefu, vă rugăm. Suntem obosiți ca dracu.

"Dracu obosit!?" zic în gândul meu. "Mă mir! Când o s-o văd și p-asta?"

Tipul aruncă o privire spre colegul său, care dă semne de revenire, și iese de sub vagon, încercând să-și aranjeze părul ca de lână.

-Și de ce sunteți atât de obosiți, încât dormiți în miezul zilei?

-Eeee, dacă vă spunem o să râdeți de noi.

-Promit să nu râd, mint eu. Chiar trebuie să știu.

-Eu știu ce să spun, șefu?

-Să spui adevărul. Hai! Trece timpul și mai am și altele de făcut.

-Păi… se îndură el, toată noaptea ne-a miorlăit în cap o nenorocită de pisică.

Tresar, dar imediat mă pun pe râs ca să nu dau de bănuit.

-V-am spus eu că o să râdeți?

-Din instinct, spun eu. Ce să fac? Tu cum ai fi reacționat la o asemenea minciună?

-Nu e bre, șefu, minciună, intervine accidentatul, frecându-și scăfârlia. Să-mi bag "biiip" în mă-sa de pisică și de vagon și de tot.

-Bine, să zicem că vă cred. Unde locuiți?

Aflu adresa, aflu și unde îl pot găsi pe șeful de echipă și plec, nu înainte de a-i da un sfat tipului cucuiat.

-Trece cu țuică. Pe dinăuntru.

Mă deplasez către locul indicat de cei doi, și anume o zonă din apropierea tunelului de sub poarta 4 a portului, o fostă cale de acces a trenurilor de marfă dinspre oraș spre port. Mă apropii de unul dintre cele trei vagoane de tip G, staționate de când bunica fată mare pe prima linie și îmi ajunge la urechi corul vânătorilor adormiți. Trag de ușa culisantă și descopăr șapte pitici, fără Alba ca Zăpada, dormind duși pe paturi improvizate din carton, celuloză sau bureți. Mă uit după cel mai acătării pat și stabilesc șeful de echipă, apoi dau deșteptarea cu un pietroi în vagon. Răsunetul asurzitor îi saltă ca din tranșee pe cei șapte care se pornesc pe un recital de băgări de "biiip", de morți și de vii. Ochii lor cârpiți de somn mă zăresc pe mine și devin instantaneu de… motan în noapte(că tot e vorba de el). Încep scuzele, că nu au știut cine a dat cu piatra, că mai trec boschetari care dau cu pietre în vagoane.

Nu intru în polemici. Iau deoparte șeful de echipă și aflu din gura lui aceleași scuze ca cele de mai devreme. Ba, mai mult, aflu cine a ținut pisica și în ce cameră. Le notez numele tuturor și plec. Mă întorc la tanti Rodica și o întreb dacă a sunat-o cineva. Zice că nu. O rog ca în următoarele 30 de minute să nu răspundă la telefon. Îi notez numărul în agendă și plec, înainte de a fi asaltat de întrebările ei.

Căminul de nefamiliști de la poarta 5 e situat în afara portului, mai sus de poarta de acces. Intru și dau de portar. Îi spun că vreu să ajung la camera 15. Trebuie să locuiască doi detașați acolo. Îmi indică traseul și o zbughesc pe scări. Mă opresc în fața camerei. Din interior nu se aude niciun miorlăit, ceea ce mă descumpănește puțin. Totuși, îmi lipesc mai bine urechea de ușa din lemn și prind niște foșnete, apoi voci în șoaptă. Nu risc nimic. Cobor la portar și îi spun că nu răspunde nimeni. Omul, contrariat îmi zice:

-Cum dracu, că ăia doi nu au coborât deloc azi!

Mă însoțește fără rezerve și bate la ușă. Trec câteva secunde. Portarul mai bate o dată. Câțiva pași se apropie de ușă de partea cealaltă.

-Șini-i?

-Eu sunt, Ilie, portaru.

-Șie vrei, brie, nia Ilii?

De data asta vocea a crescut în intensitate.

-Poștașul sunt, spun eu. Aveți un colet și trebuie să semnați pentru el.

-Coliet? îl aud pe unul.

-Hai, mă, deschide! se rățoiește nea Ilie. Nu vă e rușine să-l țineți pe om la ușă?

Rățoiala are efect fiindcă se aude cum se răsucește cheia în yală. Ușa se deschide și mă trezesc față în față cu un blond tuns periuță, iar în nări cu un miros greu. Imediat apare și cel de-al doilea, tot blond, dar cu ceva mai mult păr și mai mulți ani. Când mă văd, rămân amândoi cu gura căscată.

-Bună ziua, zic.

Ei, nimic. Profit de ocazie și mă lansez:

-Am primit o plângere de la mai mulți vecini că nu au putut dormi toată noaptea din cauza unei pisici care a miorlăit încontinuu.

Scot agenda și îi enumăr pe toți somnoroșii mei din triaj. Cei doi se schimbă la față, devenind negri, dar nu scot o vorbă.

-Deci? Ce spuneți, mă lăsați să arunc o privire în camera voastră?

-Șie chisică, domne, aiși nu-i nișio chisică! Vă rog să ni scuzați, da, vriem să ne culcăm, că disearî intrăm di șierviși.

Mă uit fix în ochii lor și afișez un zâmbet ironic. În secunda următoare, strig:

-Tanu! Tanu! Pis, pis, pis!

-Miaaau! mi se răspunde, spre disperarea celor doi care încearcă să-mi închidă ușa în nas. Sunt rapid și pun piciorul în prag cu forță.

-Dacă încercați să faceți o nefăcută, vă anunț că veți avea o soartă grea. Știu totul despre încercarea voastră de șantaj asupra doamnei Rodica.

-Dă-i, bă, drumu! se aude cel mai în vârstă, îndemnându-și amicul să cedeze. "Biiiip" în ea de chisică și în mintea ta di prost. Tu și șmiechieria ta.

Făcut praf de cuvintele auzite, cel vizat renunță și ușa se înmoaie. Intru. Tipul cu capul pe umeri scoate o cutie de carton găurită din șifonier. Rupe banda izoler cu care era înfășurată și deschide cutia. Mă apropii și îl văd pe Tanu, tremurând. Blana lui galbenă-dungată, e răvășită toată, iar el se linge încontinuu pe buze. Trec la sentiment, afișând o mină suferindă.

-Bine, mă, oameni buni, ați lăsat bietul motan fără apă și fără mâncare atâta vreme. Nu v-a fost milă? Cumva, l-ați și lovit?

Samariteanului i se umezesc ochii.

-Iertați-ne, șiefu, am criezut că fașiem și noi un ban. Am auzit di la un vieșin de-a lu tanti Ridica diespre chisica iei șî… asta a fost. Da, să știți că nu i-am făcut nimica chisicii.

-Când l-ați luat?

-Asiearî când am ieșit din turî. L-am chiemat cu chis, chis, chis!

-Cum urma să o contactați pe stăpâna motanului?

Prin tieliefon. Am luat număru die la vieșinu ăla.

-Lui cât îi revenea?

-Ăăăă, șieva acolo…

-Cum îl cheamă?

-Vlăieșu.

Îl știam. Le aduc la cunoștință celor doi că vor fi audiați cu privire la fapta lor.

-Ai, șiefu, spune cel cu tupeu, pentru prima dată, ne șierem scuzi, iertați-ni!

-Eu nu pot să iau nicio decizie. Veniți la sediul Poliției Port. Va veni și tanti Rodica. Dacă ea vă va ierta, eu nu am nimic împotrivă.

Dau un telefon de la nea Ilie care îi înjura de ce găsea pe cei doi împricinați și chem o mașină. Vine colegul cu auto și mergem toți la sediu. O sun pe tanti Rodica și îi spun că s-a rezolvat cazul, apoi o invit la noi la poliție. În cinci minute a ajuns, gâfâind. Cum? Habar n-am. Plângând de bucurie, îl ia pe Tanu în brațe și îl mângâie fără oprire.

După ce s-a liniștit, la rugămințile fierbinți ale celor doi, se arată cruțătoare față de ei și nu le poartă ranchiună. Îmi mulțumește din suflet și pleacă spre casă fericită, cu motanul în brațe. 

Eu închei procedurile și mă retrag în zona de patrulare, făcând un ocol. Lângă poarta blocului în care stă tanti Rodica, se lucra de zor la înlocuirea traverselor de lemn cu altele de beton. Oamenii mă văd și mă salută cu gura până la urechi. Privesc spre cel cu mierlele și observ că i-a rămas un semn de la vagonul de pe linia moartă. 

Trec mai departe și ajung la vecinul Vlăieșu.

-Sunteți acuzat de complicitate la furtul lui Tanu. Grădinaru și Agăinei au recunoscut tot. Norocul dumneavoastră stă acum în mâinile lui Tanti Rodica. Dacă dumneaei vă iartă, bine, dacă nu... asta e.

Îl las pe vecin cu părul măciucă și ies. Mă ascund după un stâlp și aștept. Nu mai mult decât un minut. Îl văd pe Vlăieșu cum o tulește spre blocul stăpânei de motan, iar după alte două minute îl văd cum iese în fugă. Un papuc se chinuie să-l ajungă, dar nu poate. În schimb, blestemele femeii îi pătrund în suflet.

Râzând, apuc spre poarta numărul 4. Nu trecusem deloc pe acolo. Când ajung lângă baza scării de lângă tunel, mă revăd cu cei șapte pitici, reactivați. Mă salută gălăgios, iar eu îi anunț solemn că la noapte vor dormi buștean. Se scarpină în cap, în barbă sau mai știu eu pe unde și își aruncă priviri întrebătoare. Nedumeriți, își reiau lucrul.

După rond, revin în zona blocului doamnei Rodica. Tanu se învârtea printre picioarele ei, ridicându-și coada ca o antenă. Femeia, înconjurată de toți vecinii, mai puțin, Vlăieșu, povestea cu ardoare prin ce suferință au trecut ea și Tanu. Mă zărește și strigă încât să o audă tot portul, să vin la o dulceață. Speriat, improvizez o chemare prin stație și îi strig să o lăsăm pe altădată.

-Poate când ți se va termina dulceața de cireșe, îmi șoptesc în barbă și mă asigur că nu am fost auzit de cineva. În portul Constanța nu există lucru care să nu aibă urechi.