România se îndreptă spre criza structurală a forței de muncă
Pentru Adam Smith, fondatorul economiei politice moderne, munca era cea mai de preț avuție a unei națiuni, mărimea ei depinzând direct de dimensiunea populației. Ideile lui au fost preluate de toate regimurile politice (capitaliste ori comuniste) și puse la baza politicilor de creștere demografică.
Demografie la cota de avarie
Datele preliminare ale recensământului populației și locuințelor, arată că avuția cea mai de preț a României a scăzut dramatic. De la un pisc demografic de 22.810.035 indivizi, la 7 ianuarie 1992, populația stabilă a țării a ajuns la numai 19.042.936 la recensământul din 20 octombrie 2011. În acest număr sunt incluși, printre alții: românii plecați în străinătate pentru o perioadă mai mică de 12 luni (658.887 persoane), străinii cu domiciliul în România și străinii veniți pentru o perioadă de cel puțin 12 luni. În schimb, nu sunt incluși românii plecați pentru mai mult de 12 luni din țară, respectiv 910.264 persoane.
Între cele două recensăminte, într-un interval de 19 ani, țara noastră a pierdut 16,51% din populația stabilă, respectiv 3.767.099 persoane, adică ceva mai mult decât populația stabilă a Greciei, din 2010 (respectiv 3.639.453 persoane) sau a Re-publicii Moldova, din același an (3.563.700 persoane).
În cazul județului Constanța, declinul a fost de 118.090 persoane (15,77%), de la o populație stabilă de 748.769 indivizi, în 1992, la 630.679, în octombrie 2011.
O scădere atât de abruptă a populației pune în pericol economia națională pe termen scurt, mediu și lung. Dimensiunile acestei amenințări vor putea fi percepute cu claritate abia când vor fi încheiate calculele comparative privind evoluția structurii pe vârste.
Se poate afirma de pe acum faptul că, în ultimele două decenii, s-au accelerat fenomenele de îmbătrânire ale populației și de diminuare a segmentului de populație activă. Principala cauză o reprezintă migrația externă a forței de muncă, preponderent din cadrul grupei de vârstă 25 - 45 de ani.
Pe de altă parte, în ultimii zece ani, s-a produs și o schimbare calitativă a curentului migratoriu, prin creșterea ponderii lucrătorilor calificați și înalt calificați. Să ne amintim că, înainte de declanșarea crizei economice, economia românească se confrunta cu o criză acută de constructori, constructori navali, informaticieni, ingineri de tot felul, textiliști, conducători auto profesioniști, petroliști.
Recesiunea a astâmpărat, pentru moment, foamea de mână de lucru calificată, care amenință să reizbucnească cu mai mare violență când economia națională și europeană se vor redresa. Agenții economici au simțit pericolul ce îi paște. Cei mai mulți dintre ei au stopat concedierile în 2011, încercând să conserve "capitalul uman".
Schimbările demografice structurale au efecte grave, pe termen mediu și lung, asupra economiei, întrucât scade capacitatea sistemului de a reproduce forța de muncă în cantitatea și structura necesară. Este suficient să ne uităm la ceea ce s-a întâmplat în 2006 - 2008, când numeroase companii românești au apelat la mâna de lucru din China, Republica Moldova și Ucraina, cheltuind, de multe ori, mai mult decât pentru lucrătorii autohtoni.
Sacrificii inutile
Criza demografică prin care trecem nu pare a stârni îngrijorarea autorităților române. Dimpotrivă, acestea încurajează migrația forței de muncă și depopularea țării, prin măsuri anti-economice și anti-sociale.
Este un curs împotriva istoriei. La recensământul din 29 decembrie1930, România înregistrase o populație de 14.280.729 persoane. Pentru țara care a trăit sub cinci dictaturi (carlistă, legionară, antonesciană, a proletariatului și ceaușistă) și care a îndurat ororile celui de Al II-lea Război Mondial, ale ocupației germane și sovietice, ale foametei, pentru țara care a mâncat și s-a îmbrăcat, ani la rând, pe cartelă, care și-a ucis fii cei mai buni în pușcăriile comuniste și în lagărul de exterminare de la Canal, a însemnat un efort extraordinar să ajungă la o populație de 22.810.035 persoane în 1992. Toate suferințele îndurate și sacrificiile făcute pentru a ajunge la acest pisc demografic se dovedesc acum inutile. În România de astăzi, omul nu este cel mai prețios capital.