Piața Gorbaciov sub invazia a trei imperii

Lumina soarelui s-ar strecura cu greu printre copertinele dughenelor din Piața Gorbaciov, dacă n-ar ține o strictă dietă. Tarabele ticsite cu mărfuri se înghesuie una în alta, ca o turmă de cămile. Niciuna nu are o personalitate distinctă. Până și unui expert i-ar fi greu să le delimiteze locul și profilul comercial. Toate au aceleași produse la vânzare și același mod de expunere haotic.

Intru pe poarta de Răsărit în această "peșteră" a lui Ali Baba și, imediat, mă ia în primire un tânăr din Republica Moldova. Nu-mi dau seama dacă a împlinit 30 de ani, dar observ că are ochi și gheare de vultur. Eu, prada, nu am nicio scăpare.
"Spuneți-mi ce mărunțișuri vă lipsesc din casă? - se aruncă individul asupra mea. Avem cuțite, tacâmuri, veselă, tigăi, anvelope, piese de schimb pentru biciclete și scutere, mături, aspiratoare, mașini de tocat, funii și cârlige de rufe, scule de mână, tensiometre, radiouri, ceasuri."
În timp ce recită "poezia", mâinile lui vioaie mi le identifică pe tarabă. Mărfurile denumite conviețuiesc într-o pitorească devălmășie, încălcând toate regulile prezentării comerciale.
Nu văd niciun preț afișat. De altfel ar fi inutil așa ceva. Individul știe prețurile pe de rost. "Cleștele costă 5 lei, pila - 2 lei, pompa auto - 20 de lei…"
Îi spun: "Nu are rost să insiști. Sunt ziarist, am venit pentru un reportaj." Imediat își retrage ghearele în teacă și mă lasă slobod. Nefiind mușteriu, nu merit nicio atenție din partea lui.
Acum, rolurile se schimbă: eu sunt vulturul, iar el e prada. Îl supun la cazne, cu întrebările. Mărturisește că a venit de vreo 15 ani în România sau mai exact în Piața Gorbaciov. O vreme a vândut mărfuri rusești, apoi turcești, iar acum chinezești.
Următoarele trei tarabe au aceleași mărfuri: multe și mărunte. Patronul, un român tânăr, de vreo 35 - 40 de ani, se plânge: "Nu vezi, domnule, că nu sunt cumpărători? N-are lumea bani."
După o discuție pregătitoare, capătă încredere și se întinde la vorbă. "Toată lumea de aici se aprovizionează din București, de la Complexul Europa. Cele mai multe mărfuri sunt chinezești" - povestește comerciantul.
Îi spun: "Observ că la toate tarabele sunt aceleași mărfuri? Nu-i o concurență prea mare pe metru pătrat?" "Ce se găsește la Complexul Europa, aia vinde toată lumea" - îmi explică individul politica generală de marketing din Piața Gorbaciov.
La taraba din stânga lui, încărcată cu țoale, precupețul este un fost lup de mare. S-a lăsat de marinărie în urmă cu 21 de ani, după un accident de muncă la navă. De comerț, s-a apucat în 1991, pe vremea când Piața Gorbaciov se afla în prima locație, de pe șoseaua I.C. Brătianu.
"Numai cine nu vrea nu muncește - spune marinarul -, cârmind-o spre morală." Îl readuc pe ruta comercială și-l întreb de prețuri și de calitatea mărfurilor. Mai toate tricourile le vinde cu 30 de lei, iar pantalonii cu 50 de lei. Ieftin ca braga.
"Te țin mai mult de o vară, de un an?" - îl întreb. "Pantaloni ăștia îi porți trei ani și arată ca noi" - mă asigură marinarul, arătând spre o pereche gri-prăzulie, dintr-o stofă ce cu siguranță este 90% sintetică. În aceeași proporție, marfa e chinezească. Diferența de 10% provine din producția românească, via Complex Europa.
Vis-a-vis, e o dugheană cu țoale identice și cu încălțări pe deasupra. Vânzătoarea e o femeie strașnică. La vârsta de 75 de ani, ține cu mână fermă frâiele afacerii. Muncește în "parteneriat" cu fiul și nora. Ea la tarabă toată ziua, copiii cu aprovizionarea, cu contabilitatea și celelalte.
Înainte de 1990 a fost casnică. După Revoluție, de nevoie, a apucat-o pe drumul greu al comerțului, în Piața Gorbaciov. "Afacerea nu prea merge - îmi spune. Lumea e tot mai săracă; cumpărătorii sunt tot mai puțini. Chiria se ridică la 100 de euro pe lună, pentru o suprafață de 5 metri pătrați. După ce achit și impozitele, îmi mai rămân 1.000 de lei curat. Dar altceva, ce să facem, ca să trăim?" N-am niciun răspuns.
La patru tarabe depărtare, intru în vorbă cu o turcoaică. Are 60 de ani și o prăvălie cu aceleași mărunțișuri pe care le găsești în alte 30 din perimetru. Este o afacere de familie, așa cum sunt mai toate cele din piață. Viața de zi cu zi a celor șapte membri ai clanului ei depinde de cât reușesc să vândă. "Sunt zile când nu vindem nici de o sută de lei" - se plânge precupeața.
Marfa ei provine din aceeași sursă. Îmi spune: "Dacă s-ar închide Complexul Europa, toți cei de-aici, din Piața Gorbaciov am muri de foame."
Tarabagii investesc 10.000 - 20.000 de lei în stocul de marfă. Pun un adaos de 5 - 10% și se străduiesc să vândă cât mai repede. Ciclul se reia mecanic, cu aceleași mărfuri și aceleași adaosuri. Singura schimbare este prețul de aprovizionare. Când se devalorizează leul sau încep controalele la sânge în vamă, se scumpește și marfa.
Piața Gorbaciov a apărut în Constanța, imediat după prăbușirea economiei centralizate, ca o oază a comerțului liber, a economiei de piață. A debutat cu mărfurile aduse legal sau prin contrabandă din fostul imperiu sovietic, din Rusia, Moldova și Ucraina.
Începând din anul 2000, tarabele au intrat sub ocupația mărfurilor turcești. Fostul imperiu otoman și-a impus pentru scurtă vreme dominația în aprovizionarea Pieții Gorbaciov. Din 2007, a fost nevoit să se retragă din fața invaziei mărfurilor chinezești, care au pus stăpânire pe întreaga Europă.