Ocupații pe cale de dispariţie. De ce nu mai vor tinerii să devină meseriaşi?

„Eram diferiţi de întreprinderile de stat. Am avut Cascom-ul, am avut casa noastră de pensii. Cum au avocaţii acum. Aveam hotelurile, restaurantele noastre, ale cooperaţiei meşteşugăreşti, unde ne duceam în concedii la preţuri reduse”, ne-a spus cu regret în glas, nea Dima.

Astăzi, vremurile s-au schimbat şi parcă sunt priviţi invers, sunt „comuniştii capitalismului”, un capitalism sălbatic din care fiecare a înţeles ce a vrut. „Dacă vrei să te apuci de meserie trebuie să o faci de la 14 ani, pentru că nu ai fumuri în cap şi asculţi de meşter. Eu m-am apucat de la 17 ani şi am învăţat la locul de muncă. Se făcea şcoala la Brăila, trei luni, şi îţi dădea o diplomă. Începeai ca ucenic şi timp de trei ani nu erai plătit. Stăteai pe lângă meşter şi dacă era bun îţi dădea şi ţie ceva. Te calificai la locul de muncă. Eu am avut noroc, pentru că tata a fost cizmar şi am învăţat de la el”, ne-a dezvăluit nea Dima.

O spune cu amărăciune pentru că nu mai are cui lăsa moştenire, meseria pe care a practicat-o mai bine de 30 de ani. „Până în 1989 erau serii de ucenici care veneau şi învăţau. Acum nu mai vine nimeni”, a spus cu amărăciune nea Dima.

Şcolile de meserii ar putea fi o soluţie pentru tineri

Şcolile profesionale dacă mai au câte o clasă, nu se mai înscrie nimeni. Înainte, la o astfel de meserie se înscriau cel mai adesea copiii de la ţară. Acum şi să vrei să înveţi o meserie nu te poţi întreţine fără sprijinul financiar al părinţilor. Chiriile sunt mari iar salariile mici. Întrebat dacă se poate trăi din meseria de cizmar, nea Dima a spus: „Acum supravieţuim. Până în 2000 s-a trăit foarte bine, până să apară marfa chinezească pe piaţă. Şi nici conducătorii nu au fost interesaţi să protejeze producţia ţării, să protejeze prestările de servicii. La noi nu se uită nimeni”.

Așadar, după cum spune nea Dima, un cizmar bun, dacă are atelierul lui, poate rămâne la sfârşitul lunii cu 1.000-2.000 de euro în buzunar. Criza pandemică a schimbat obiceiul celor mai mulţi constănţeni, preferă să mai tragă de o pereche de pantofi decât să-şi cumpere ceva ieftin şi de proastă calitate. Pentru 20 de lei puteţi să vă faceţi mici reparaţii la încălţările preferate.

„Toate categoriile de persoane trec pragul cizmăriei. Preţurile sunt accesibile, după piaţă. Dacă la magazinele mari fac o reducere şi se cumpără încălţămintea cu 80 de lei, eu pot să schimb o talpă cu 150? Nu pot! Şi încă un aspect, mâna de lucru în România nu este apreciată, lucrul manual nu este apreciat, de aia nu vine lumea la meserii. Ca să-ţi faci o pereche de încălţăminte afară, manual, te costă la 500-600 de euro numai manopera. Şi reparaţiile afară sunt mai scumpe şi au utilaje performante, pe când noi lucrăm cu maşini vechi de zeci de ani”, a mai povestit meşterul. De mai bine de 130 de ani, micile ateliere meşteşugăreşti au demonstrat că pot fi un model de business viabil, păcat că viitorul lor este incert.