Învățământul e orb și surd la nevoile reale ale economiei naționale

Criza acută de lucrători calificați de care a suferit economia națională în perioada 2017 – 2019 s-a domolit în anul 2020. Meritul nu este al sistemului de învățământ. El, săracu’, continuă să fie rupt de nevoile economiei reale, să aibă programele analitice saturate de balast informațional, de cunoștințe inutile pentru cele mai multe dintre activitățile economiei naționale, să pregătească tineretul în domenii ce nu au căutare pe piața muncii și să ignore cererea reală de lucrători calificați.

„Vinovată” de temperarea crizei de lucrători calificați este doar pandemia Covid-19. Ea a obligat economia să pună piciorul pe frână și a stopat migrația internă și externă a forței de muncă.

Anomalii sistemice

De aproape trei decenii, România se confruntă cu o anomalie sistemică: numărul absolvenților de învățământ superior care eșuează pe piața muncii, nereușind să găsească un loc de muncă în specialitatea lor este uriaș. Mult mai mare este al celor care au acceptat să lucreze în activități și pe funcții ce n-au nicio legătură cu pregătirea lor. Dacă s-ar face un studiu statistic, am fi surprinși să aflăm cât de mulți licențiați lucrează ca vânzători, chelneri, taximetriști sau bodyguarzi.

Pe de altă parte, numeroase unități economice, cu precădere din industrie, servicii și sectorul construcțiilor se plâng de lipsa muncitorilor calificați. În timp ce numărul instituțiilor de învățământ superior a crescut exploziv în ultimii 30 de ani, școlile profesionale aproape că au dispărut din sistemul de pregătire a forței de muncă. Cele două fenomene sunt expresii ale rupturii existente între sistemul de învățământ românesc și economia reală.

Standarde educaționale

De la aderarea țării noastre la Uniunea Europeană, învățământul românesc se raportează la o nouă unitate de măsură: standardul european. Sincer să fiu, nu cunosc care este acela și ce anume reflectă. Dar știu că, dintotdeauna, cei ce au evaluat sistemele de învățământ au avut drept criteriu de performanță modul în care acestea răspund nevoilor vieții. O școală națională bună este considerată cea care asigură competențele necesare economiei și personalități capabile să facă față provocărilor unei vieți dinamice, trepidante. La cealaltă extremă se află sistemele de învățământ ce scot cohorte de rebuturi umane: specialiști în… nimic, meseriași de care nimeni nu are nevoie, oameni slabi, mereu în derivă. Cu o asemenea scară de valori trebuie comparată școala românească și celelalte școli naționale din Europa.

Forța de muncă a viitorului

Învățământul trebuie să pregătească forța de muncă a viitorului, specialiștii ce vor intra peste 10 - 15 ani în producție. Altfel spus, școala ar trebui să știe cum va arăta economia peste ani și ani, ce abilități și cunoștințe vor fi cerute, ce meserii și în ce structură vor fi căutate pe piață, peste două sau trei decenii. Doar în funcție de astfel de informații, ea poate adapta specializările, planurile și programele de învățământ ale prezentului la nevoile viitoare.

În realitate, sistemul național de educație a înaintat, dintotdeauna, orbește. Până în 1989, cât și după, i-au lipsit studiile prospective. Cine ar trebui să asigure, astăzi, aceste prognoze? În primul rând, administrația centrală: Ministerul Muncii, Ministerul Economiei și Ministerul Educației. Ele ar trebui să furnizeze, în baza unor cercetări complexe, proiecțiile privind economia anului 2020, 2030 sau 2050 și necesarul său de forță de muncă, pe specialități și niveluri de calificare.

O rațiune pe dos

În lipsa acestor prognoze, școala românească nu percepe provocarea viitorului, ci doar presiunea prezentului: aceea de a conserva structurile existente. De 80 de ani, totul în învățământul național se învârte în jurul catedrelor și a schemei de personal, în loc ca elevii și studenții să fie plasați în centrul sistemului. Politicile educaționale continuă să se facă după numărul de profesori din fiecare disciplină, nu după cunoștințele și deprinderile cerute de meseriile viitorului. Când educația națională se conduce după o rațiune pe dos, care face, din mijloc, un scop în sine, nu trebuie să mai mire pe nimeni faptul că sistemul dă rateuri la ieșire, că o mare parte a „producției“ lui nu are desfacere pe piață sau este de proastă calitate. Pregătind forța de muncă a țării după nevoile sale sociale interne, ce nu au nici în clin, nici în mânecă cu necesitățile economiei din următoarele decenii, învățământul nu face decât să acționeze împotriva economiei naționale și a viitorului tinerelor generații.