Facă-se voia Domnului! (VII)

Naufragiile s-au ținut lanț în flota Românei. În cele ce urmează, vă prezentăm cazul navei "Călărași", petrecut în urmă cu 20 de ani și prezentat pe larg în volumul meu, "Mucles dacă vrei să nu dai de dracu´!", apărut în 2008, în Editura "Dobrogea".

Cenzura penală

La cinci luni de la sinistru, supraviețuitorii de pe "Călărași" nu își primiseră asigurările. Nebrevetații aveau de încasat 1.500 de dolari pentru sacul marinarului, ofițerii - 2.000 de dolari, iar comandantul și șeful mecanic câte 2.500 de dolari. Familiei marinarului dispărut i se cuveneau, conform contractului de asigurare încheiat de "Hinmar", doar 10.000 de dolari.

Pe 25 noiembrie 1997, câțiva dintre mari-nari, în frunte cu timonierul Dănilă Larion, s-au dus la Marius Predescu, noul director general al "Navrom". Acesta nu avea de unde să scoată banii, deoarece asiguratorii nu viraseră nici măcar un cent în contul companiei.

Înfuriați, oamenii au chemat presa. În fața reportofoanelor și camerelor de luat vederi, ei au făcut dezvăluiri fulminante despre cauzele scufundării navei, acuzând firma "Hinmar" și pe patronul ei. A doua zi, sub semnătura mea, ele au fost publicate în ziarul "Cuget Liber".

Articolul mi-a adus un nou proces de calomnie. Nu doar eu eram dat în judecată, ci și Dănilă Larion. De data asta, patronul lui "Hinmar" era milostiv cu mine și pretindea daune de numai un miliard de lei.

Mesajul noii acțiuni în justiție era următorul: dacă se mai publică vreo informație despre "Călărași", atât marinarii care au "ciripit", cât și ziariștii care au scris vor fi dați în judecată.

Această metodă de cenzură era un produs al schimbărilor ce aveau loc în societatea românească. Îmbogățiții peste noapte, miliardarii de carton, beneficiarii privatizărilor frauduloase se foloseau de justiție pentru a pune botniță presei. Iar instituțiile statului, în loc să lupte împotriva Fraudei și Corupției, le asigurau protecție celor două zeițe ale tranziției.

În acei ani, gazetarii cei mai activi, în special cei din domeniul jurnalismului de investigație, erau clienții instanțelor de judecată. Unii dintre ei adunaseră o bogată colecție de procese și tot mai des se dădeau verdicte împotriva lor.

Este drept, de teama reacției instituțiilor europene care vegheau ca libertatea presei să nu fie încălcată, magistrații români nu mer-geau până acolo încât să-i trimită după gratii, dar îi obligau la plata amenzilor penale și a daunelor materiale și morale.

Condamnările pronunțate au pătat numeroa-se caziere de gazetari. Frauda, Corupția și Justiția încercau să lipească eticheta de "calomniator" pe fruntea presei și să îi distrugă credibilitatea în ochii opiniei publice. Dar în ciuda stăruinței lor, efectul era contrar.

Jurnaliștii se înverșunau să fie curioși, scormonitori, critici. E drept, erau nevoiți să se gândească de zece ori și să-și ia o mulțime de măsuri de precauție înainte de a scrie un rând acuzator. Apoi, după ce erau dați în judecată, trăiau cu teama în suflet că vor pierde procesele, de parcă ei ar fi fost infractorii.

Afaceri pe datorie

Timpul a zburat și, fără să ne dăm seama, am intrat în anul 1998. Pentru firma "Hinmar" marile probleme de abia acum începeau.

Creditorii băteau la ușă și patronul ei nu mai știa pe unde să scoată cămașa. Spera oare ca măcar o parte dintre litigii să le rezolve cu banii scoși de la mine și Adrian Mihălcioiu?

Banca Română de Comerț Exterior "Banco-rex" o presa să achite un credit de 153.652,99 dolari, iar compania "Navrom" îi pusese cuți-tul la gât pentru mai multe obligații contractuale neachitate.

Istoria lor era ceva mai lungă. Pe 20 aprilie 1995, datoriile firmei "Hinmar" către armator și furnizorii de servicii din piață erau de 633.572,83 dolari. În acel moment, operatorul privat a încheiat contractul de joint-venture cu "Asia Express" Dubai, rezultând firma "Newco". Asociatul firmei române se angajase să preia datoriile existente, dar responsabilitățile ulterioare s-au împărțit pe din două.

La sfârșitul lui aprilie 1997, când s-a rupt înțelegerea, "Newco" îi datora companiei "Navrom" suma de 119.121 de dolari pentru chiria celor trei nave, debit care includea penalitățile. Armatorul român s-a îndreptat împotriva firmei "Hinmar", încercând să recupereze de la ea toți banii.

Și asta nu era tot. La 16 ianuarie 1998, "Hinmar" mai figura cu o datorie de 1.119.375 de dolari. Ea reprezenta multitudinea plăților făcute de "Navrom", în contul operatorului privat, către cei ce prestaseră servicii pentru cele trei nave. La ea se adăugau peste 2,5 milioane de dolari, reprezentând drepturile restante pentru echipajele care lucraseră pe navele lui "Hinmar".

Firma care asigurase salvarea cargoului "Smârdan" pretindea, la rândul ei, 1,2 mili-oane de dolari, iar costul reparațiilor, pentru a repune vaporul în exploatare, era estimat la 250.000 de dolari.

Pentru că "Hinmar" nu plătise salvatorul, avocatul acestuia a început să vâneze vapoa-rele "Navrom"-ului. Astfel că, în contul creanței reclamate, cargoul "Râureni", care tocmai efectua un transport de marfă, a fost arestat în portul Durban și scos la vânzare. "Navrom" era în pericol să piardă nu doar nava, ci și încărcătura de la bord, fapt ce i-ar fi adus un proces cu proprietarul acesteia.

Tabloul datoriilor spunea totul despre modul în care "Hinmar" făcuse afaceri cu statul român. Prin societățile sale ("Navrom" și "Bancorex"), acesta îi dăduse pe mână trei nave, un credit de peste 150.000 de dolari și îi achitase datoriile de milioane de dolari către furnizori și echipaje.

"Hinmar" exploatase navele sălbatic. Nu plătise chiriile pentru ele, nu le reparase (deși se împrumutase de la "Bancorex" în acest scop) și le umpluse de datorii. În urma managementului său, se alese praful de cele trei vapoare. Așa afaceri să tot faci cu statul român!

În corzi

După numeroase tergiversări din partea acuzării, procesele noastre, care fuseseră conexate, au ajuns în faza probei cu martori. Declarațiile acestora cântăreau foarte mult și puteau să încline balanța justiției într-o parte sau alta.

Acuzarea miza pe mărturia comandantului Ionel Mereșescu, iar apărarea, pe cea a șefului mecanic Traian Lucian Rânja. Dintre toți supraviețuitorii de pe "Călărași", cei doi știau cel mai bine răspunsul la întrebarea: din ce cauză s-a scufundat nava?

Poziția lui Mereșescu era complicată. În calitate de comandant de cursă lungă, el reprezenta interesele companiei "Hinmar". În numele ei își asumase responsabilitatea de a duce nava și echipajul în mijlocul furtunii. În fața anchetatorilor Căpităniei, Parchetului și asiguratorilor, învinovățise natura dezlănțuită de producerea tragediei și scosese firma de operare basma curată. Cultura marinărească, tradițiile mării, dar și propriile interese l-au constrâns să acționeze astfel.

De data asta, situația era diferită. În fața magistraților, se prezentase în calitate de martor al evenimentelor petrecute. I se cerea o relatare obiectivă, de care depindea libertatea unor oameni și situația familiilor lor. Mereșescu se afla în fața autorității judecătorești, dar și a celei divine. Era oare conștient de acest lucru? Jurase pe Biblie că va spune adevărul și numai adevărul.

Declarația sa a început neconvingător. Vorba nu-i ieșea sigură și limpede din gură, ci poticnită și tulbure. Se vedea de la o poștă că în sufletul omului se luptau două forțe adverse. Ferindu-se să intre în amănunte, comandantul a reafirmat teoria oficială, conform căreia nava se scufundase din cauza furtunii.

De mărturia lui Mereșescu s-a ales praful și pulberea când apărarea a început să-l bombardeze cu întrebări. Avocatul Dan Frangeti l-a băgat în corzi pe bietul comandant. Încolțit, martorul n-a mai putut tăgădui că nava plecase în voiaj cu grave probleme tehnice, iar acestea au contribuit la producerea catastrofei.

O mărturie zdrobitoare

Poziția acuzării era slăbită. Mai era nevoie de o singură lovitură pentru a o distruge. Ea a venit din partea martorului apărării, șeful mecanic Traian Lucian Rânja.

Omul a făcut o descriere detaliată a bolilor de care suferea nava înainte de ultimul voiaj, a evoluției lor pe timpul marșului și a rolului jucat în producerea sinistrului.

Partea cea mai interesantă a mărturiei a fost cea referitoare la modul în care firma "Hinmar" tratase problemele tehnice ale navei. Rânja a relatat convorbirea sa telefonică cu patronul Mihai Hava. Înainte ca nava să părăsească portul Maputo, îi spusese: "Dacă nu îmi dați piese de schimb, debarcați-mă! E mai bine așa decât să ne trimiteți să murim și să se scufunde nava."

Declarația sa îl acuza pe Hava. Ea confirma teza "indiferenței criminale" a patronului firmei "Hinmar", pe care o lansasem în articol.

Rolurile începuseră să se inverseze: apărarea se transformase în acuzare. Situația era atât de gravă, încât avocatul lui Hava și-a pierdut cumpătul și a început să amenințe martorul, pentru a-l face să-și schimbe depoziția.

Așa ceva nu se mai văzuse într-o sală de judecată. Instanța a intervenit doar la cererea apărării, dar a lăsat nesancționată fapta avocatului.

Urme în eter

Hava a încercat să scape din încurcătura în care intrase, negând convorbirea avută cu Rânja și faptul că ar fi cunoscut problemele tehnice de la bord. Dacă acestea au existat, vinovat era chiar șeful mecanic, pentru că nu-l informase. Era declarația lui împotriva celei a lui Rânja. Pe cine să creadă judecătorul?

Acuzarea miza pe faptul că dovezile comuni-cării dintre Hava și echipajul navei "Călărași" dispăruseră odată cu celelalte documente, în timpul furtunii. Cine să le scoată de pe fundul mării? Ele nu puteau fi căutate nici la firma "Hinmar", care nega existența lor.

Acuzarea omisese un lucru: radiogramele lăsaseră urme pe drumul dintre emițător și receptor, în bazele de date ale stațiile de radio-coastă. Regia Autonomă de Radiocomunicații "Radionav", cunoscută de marinari și portuari sub denumirea de Constanța Radio, stocase mesajele care circulaseră între echipaj și firma de shipping.

Pe căi informale, noi, acuzații, reușisem să intrăm în posesia câtorva radiograme relevante, dar nu puteam să le aducem ca probe, în proces. Ele puteau fi admise doar dacă veneau pe cale oficială. Așa că am rugat instanța să le solicite.

Pe data de 12 mai 1998, "Radionav" i-a remis Judecătoriei Constanța un număr de șapte radiograme, care fuseseră transmise în perioada premergătoare sinistrului. Ele dove-deau că Mihai Hava și firma "Hinmar" fuseseră informați despre deficiențele tehnice ale navei și că de la bord se solicitase, fără succes, să se asigure piese de schimb și lubrifianți.

Radiograma din data de 3 mai 1997 era edificatoare în privința gravității situației:

"Călărași a ancorat în rada portului Fujairah, pentru bunkerare, provizii, materiale, apă. Deoarece cererea navei pentru suplimentarea cu 2,5 tone de ulei carrier nu a fost aprobată, vă informăm că nava are, în tancul de circulație, 1,8 tone de ulei pentru motorul principal. Conform cărților tehnice ale acestuia este necesar un minim de 4 tone. Dacă se introduce rezerva existentă, nu rămâne pentru Diesel - generatoare, care au un consum mărit din cauza lipsei de segmenți. Șeful mecanic cere să fie exonerat de orice consecințe ulterioare, în cazul în care se vor ivi probleme cu motorul principal. Salutări!"

Verdictul

Reușisem să probăm toate afirmațiile pe care le făcusem la adresa lui Mihai Hava și a firmei "Hinmar". Demontasem toate acuzațiile care ne-au fost aduse. Dovedisem că acuzarea a încercat să mintă justiția. Tocmai de aceea ne așteptam ca decizia instanței să ne fie favorabilă.

Nu ne-am înșelat. Prin sentința penală din 24 iunie 1998, Judecătoria Constanța a desființat toate acuzațiile împotriva noastră.

Mihai Hava nu a acceptat verdictul și a făcut recurs. Pe data de 1 iulie 1999, Tribunalul Constanța a reconfirmat decizia primei instanțe.

Pierdusem doi ani din viața noastră în sălile de judecată. Împărțisem boxa acuzaților cu hoții, violatorii și criminalii. Fuseserăm umiliți pentru simplul fapt că spusesem adevărul. Acum se întorsese roata și aveam posibilitatea să ne răzbunăm.

Visasem 730 de zile la momentul în care instanța ne va face dreptate și ne vom putea îndrepta împotriva lui Hava, să-l acuzăm de denunț calomnios. Puteam să-i plătim cu aceeași monedă: să solicităm privarea lui de libertate și obligarea la plata unor daune de miliarde de lei, pentru suferințele îndurate.

În loc de toate astea, în momentul victoriei, propria noastră reacție a fost neașteptată chiar și pentru noi.

- Ioane, ce facem? Îl dăm în judecată? - m-a întrebat Mihălcioiu.

- Nu te simți obosit? Mie mi-e lehamite de sălile Tribunalului. Lasă, mai bine să-l pedepsească Cel de Sus! - am răspuns.

- Atunci, așa să fie! Facă-se voia Domnului!

Mihai Hava scăpase de răzbunarea noastră, dar nu și de cea a "Navrom". Încă de pe data de 2 octombrie 1998, compania de navigație făcuse plângere penală împotriva sa. Noul manager general Ionel Chițu, îl acuza de gestiune frauduloasă și înșelăciune în con-venții.

"Navrom" susținea că firma "Hinmar" îi provocase un prejudiciu de 536.101 dolari. Suma provenea din chiriile neachitate (109.486 dolari), penalizări (26.615 dolari) și asigurarea neîncasată pentru pierderea navei "Călărași" (400.000 de dolari). În plus, opera-torul privat era învinuit că făcuse datorii în piață și că luase credite, pe care le garantase cu navele companiei "Navrom".