De trei decenii în slujba lupilor de mare

Sindicatul Liber al Navigatorilor - o organizație de excepție în mișcarea sindicală din România și, probabil, în lume - împlinește trei decenii de existență. 

Piatra sa de temelie a fost pusă în decembrie 1989, imediat după căderea regimului comunist, de un comitet provizoriu din care făceau parte: Petrică Munteanu - președinte, Filipiuc Bujorel - vicepreședinte, Pala Attila-Levente - secretar, Diaconu Costin, Dorneanu Gheorghe, Radu Daniel, Mărculescu Minu, Coca Constantin și Popa Marin - membri. Înregistrarea la tribunal a avut loc în ianuarie 1990, SLN fiind prima organizație sindicală din Dobrogea recunoscută legal de noul regim. 

Primele alegeri au avut loc în aprilie 1990, când la conducerea sindicatului au fost desemnați: Dorneanu Gheorghe - președinte, Mărculescu Minu - vicepreședinte, Munteanu Petrică - vicepreședinte, Coca Constantin - vicepreședinte și Popa Marin - secretar general. Astăzi, Biroul Executiv al SLN este reprezentat de Adrian Mihălcioiu - președinte, Costică Stici - vicepreședinte și Aurel Stoica - secretar general. 

Epoca grevelor din flotă 

Perioada ce a urmat a fost deosebit de agitată. Pe 26 iulie 1990, sindicatul a declanșat prima grevă generală de pe navele IEFM Navrom Constanța, care s-a împărțit în cele trei companii: Navrom SA, Romline și Petromin, în baza HG nr. 494/1990. Greviștii cereau: negocierea contractului colectiv de muncă și creșterea diurnei navigatorilor care lucrau în afara granițelor țării. Acțiunea a fost încununată de succes: grilele de diurnă au fost majorate de la 0,90 dolari, 1,55 dolari, respectiv, 2 dolari pe zi la 7,5 și 12,5 dolari pe zi, în funcție de tipul de navă și tonaj. 

Totodată, a fost încheiat primul contract colectiv de muncă din flota maritimă. Pentru prima dată au fost reglementate condițiile de muncă și viață de la bordul navelor, normativele de hrană și antidot, grilele de echipaj minime și o salarizare corespunzătoare a muncii depuse. Tot atunci s-a obținut grupa I de muncă pentru navigatorii din secția mașină și grupa a doua de muncă pentru cei din secția punte. 

A urmat greva din mai 1991. Pe lista revendicărilor se aflau: creșterea salariilor și diurnelor, trecerea tuturor navigatorilor la grupa I de muncă. Din cauza măsurilor drastice adoptate de conducerile companiilor, mulți dintre comandanții de nave fiind amenințați că se vor lua măsurile legale împotriva lor, greva nu a avut succesul scontat, iar multora din navigatorii care au nesocotit ordinele directorilor de companii le-au fost imputate sume substanțiale, care au fost oprite din salarii pe mai multe luni. 

Singurul mare câștig a fost solidaritatea internaționala de care s-au bucurat greviștii și faptul ca Federația Internațională a Transportatorilor (ITF) a invitat sindicatul să i se alăture în lupta pentru apărarea drepturilor navigatorilor. 

În octombrie 1991, SLN s-a afiliat la ITF, iar în noiembrie, a participat la înființarea Federației Europene a Transportatorilor (ETF), în calitate de membru fondator. 

O supraviețuire miraculoasă 

Anii ce au urmat au pus la grea încercare navigatorii și sindicatul. Au fost ani de luptă împotriva distrugerii flotei naționale și pentru salvarea locurilor de muncă, ani în care lupii de mare au fost supuși la încercări teribile. Navele încărcate de datorii de către cei ce le luaseră în bare-boat erau abandonate cu zecile prin porturi străine. Echipajele, neplătite cu lunile, erau lăsate fără hrană, apă, medicamente și combustibil.

Sindicatul a dus o luptă teribilă cu companiile de navigație de stat și private, cu Fondul Proprietății de Stat, cu Ministerul Transporturilor și Guvernul României. A deschis uși, a dus campanii de presă, a organizat marșuri și mitinguri de protest și s-a bucurat de sprijin internațional. A reușit să obțină repatrierea tuturor navigatorilor abandonați și zeci de miliarde de lei pentru plata salariilor. 

SLN a supraviețuit - ar spune unii - miraculos dispariției flotei naționale. Nu este vorba, însă, de nicio minune. A fost o problemă de opțiune, de efort și de profesionalism: ori se dizolva, în anii 1999 - 2001, odată cu pierderea ultimelor nave și locuri de muncă, ori găsea căile de a-i ajuta pe cei circa 12.000 de marinari rămași pe drumuri. 

Pe măsură ce flota națională s-a subțiat, marinarii români au început să migreze la companiile străine. La deschiderea pieței internaționale pentru navigatorii noștri au contribuit, pe de o parte, firmele de crewing, iar pe de altă parte, SLN. Acesta câștigase respectul sindicatelor naționale din flotele occidentale, care nu s-au opus angajării românilor. Astfel, de-a lungul anilor, SLN a încheiat, în numele navigatorilor români, acorduri cu organizații ale armatorilor și cu sindicatele navigatorilor din diferite țări și a negociat contracte colective de muncă pe nave cu pavilion străin. Iar odată cu dispariția flotei românești, România a devenit unul dintre cele mai importante rezervoare de forță de muncă ale flotei mondiale. 

Între timp, navigatorii s-au împărțit în două grupuri mari: membrii de sindicat (circa 6.000 în prezent) și cei nesindicalizați. În schimbul cotizațiilor, navigatorii înscriși în sindicat beneficiază de o serie de servicii: negocierea contractelor colective de muncă, informații la zi despre navele și companiile la care urmează să lucreze, asistență din partea SLN în cazul nerespectării de către angajator a clauzelor contractuale, inclusiv în justiție și altele. 

Cine îi apără pe lupii de mare? 

În ultimele două decenii, SLN s-a implicat în obținerea unor reglementări la nivel național și internațional, prin care să se asigure protecția tuturor navigatorilor, fie că sunt sau nu membri de sindicat. Astfel, în urma intervenției SLN, s-a introdus sistemul de autorizare a agențiilor de crewing și măsuri de protecție a navigatorilor în caz de abandon. 

SLN a colaborat cu ITF și cu celelalte sindicate naționale la adoptarea, de către Organizația Internațională a Muncii, a Convenției privind munca și viața pe mare MLC 2006. Prevederile din acest act normativ, care se referă la protecția echipajelor în caz de abandon, sunt preluate de experiența României. 

Istoria ultimelor trei decenii a demonstrat că victimele rechinilor din shipping sunt marinarii nesindicalizați. Aceștia nu cunosc prevederile convențiilor internaționale privind munca și viața pe mare, nu știu ce clauze trebuie să cuprindă un contract de îmbarcare, nu au habar de sistemul de asigurări și, ceea ce e mai grav, nu au în spatele lor nicio organizație pregătită să intervină în favoarea lor. Din această cauză, 99,99% din necazurile de pe mare (abandonuri, neplata salariilor, îmbolnăviri, accidente și decese generate de condițiile de muncă și viață de la bord ori de starea tehnică sub standard a navelor) îi lovesc pe marinarii nesindicalizați. 

Când ajung la ananghie, ce credeți că fac respectivii navigatori? Se adresează Poliției, Justiției, Autorității Navale Române, Ministerului de Externe sau celui al Transporturilor? Nicidecum, apelează la SLN!