Tradiții și obiceiuri de Dragobete, în Dobrogea

Dragobetele este sărbătorit în fiecare an pe 24 februarie. Ziua națională a iubirii la români nu este trecută cu vederea în mediul rural, acolo unde obiceiurile și tradițiile sunt păstrate cu sfințenie.

Chiar dacă, în ultimii ani, Dragobetelui românesc îi face concurență sărbătoarea importată Valentine’s Day, pentru oamenii din mediul rural aceasta din urmă nu are nicio semnificație. Dar cine este Dragobetele? Considerat fiul Dochiei, ca simbolistică asemănător lui Eros sau Cupidon, Dragobetele era un bărbat chipeș și neastâmpărat. Potrivit tradiției populare, tinerii care se întâlnesc în această zi vor avea iubirea protejată întregul an. Tot tradiția populară este cea care vorbește de faptul că și păsările cerului se "logodesc" în această zi de 24 februarie. Chiar dacă obiceiurile diferă de la o zonă la alta, sunt obiceiuri care sunt comune în toate colțurile țării. Fetele trebuie, potrivit tradiției, să strângă prima zăpadă din zi, să o topească și să se spele cu ea pe cap pentru a nu-și pierde frumusețea. La rândul lor, tinerii sărbătoresc prin petreceri, cu mâncare și băutură, cu chiote prin satele vecine. Și înțelepții aveau sarcini precise de această sărbătoare. Vârstnicii îngrijeau animalele din gospodărie, fiind interzisă sacrificarea animalelor în această zi. Sacrificarea animalelor era interzisă pentru a nu dăuna obiceiului împerecherii.

Ziua națională a iubirii, la români

Dragobetele sau ziua îndrăgostiților autohtonă este sărbătoarea care vestește venirea primăverii. În trecut, această zi

era așteptată cu nerăbdare de către oamenii din mediul rural. Băieții și fetele adună flori, îndeosebi ghiocei. Ei cântau împreună pentru a atrage vremea frumoasă. Din zori, oamenii se îmbrăcau în straie de sărbătoare și se spălau cu apă de izvor. Potrivit obiceiurilor, cei care participau la sărbătoarea Dragobetelui erau fericiți întreg anul și erau feriți de boli.

Așa-zisele logodne simbolice se făceau tot de Dragobete, care se transformau în căsătorii adevărate. Tot pe 24 februarie, erau adunate viorelele care se puneau la icoane pentru a fi folosite mai târziu la farmecele de dragoste.

Tinerii rosteau formule cu valoare de jurământ

Directorul Muzeului de Artă Populară Constanța, Maria Magiru, spune că Dragobetele este prin excelență o sărbătoare a fertilității: "Dragobetele este ziua constituirii perechilor, atât pentru păsări cât și pentru oameni. Sărbătoarea trebuie să asigure tranziția către un an roditor. Pe lângă valențele de divinitate protectoare a păsărilor, strâns legată de renașterea naturii, Dragobetele face parte, alături de majoritatea sărbătorilor populare ale lunii martie, dintr-un posibil cult al unei mari zeițe a fecundității. Păstrată în credințele populare sub numele de Dochia, ea apare în strânsă legătură cu miticul personaj Dragobete cunoscut și sub numele de Dragomir". Acesta pare să fie un partener - fiu, slujitor al babei Dochia, de regulă un cioban care o însoțește în călătoria ei în munți sau dimpotrivă, cel după care își începe urcușul bătrâna. Este considerat Cap de primăvară și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică (Dobrogea, Muntenia, Oltenia). Maria Magiru ne-a declarat că este asemuit unui flăcău frumos și iubăreț, care umblă prin pădure și sărută fetele: "La Dragobete, păsările nemigratoare se strâng în stoluri și ciripesc se "zburătores" - se împerechează și încep să-și construiască cuiburile în care își vor crește puii. Cele neîmperecheate rămân stinghere până în ziua de Dragobete a anului viitor" (Ion Ghinoiu - cercetător etnograf). Asemănător păsărilor, fetele și băieții trebuiau să se întâlnească, să facă Dragobetele, pentru a fi îndrăgostiți pe parcursul întregului an."

"Dragobetele sărută fetele" este o zicală cunoscută la sate. Fetele și flăcăii se adunau în cete, schimbau cuvinte de dragoste, ieșeau la pădure hăulind și chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii. Un învățător din Dobrogea spunea "împleteam cununi și le dăruiam reciproc". Tinerii rosteau formule cu valoare de jurământ, se îmbrățișau sau se sărutau simbolic și petreceau cu cântec și joc.

Astfel de practici au fost atestate mai cu seamă în sud-estul țării încă din secolele anterioare dar "nu putem spune despre ele decât că se manifestau ca niște tradiții locale fără a avea amploarea unor sărbători".