"Soliștii sunt cu ochii pe mine, iar eu îi ajut cât pot"

Câți dintre noi nu am experimentat emoțiile vizionării unui spectacol de operă, suferind odată cu Violetta Valéry sau cu Floria Tosca, pentru a le aplauda, îndelung, la final, mulțumindu-le, astfel, pentru faptul că, preț de o oră-două, ne-au reamintit că lumea nu începe și nici nu se sfârșește odată cu noi? Ar putea, oare, emoția să ajungă la noi fără contribuția orchestrei, a dirijorului și a corului?
Spectacolul pornește, însă, din culise. Acolo unde, ferit de ochii publicului, se află sufleurul, care își îndeplinește "rolul" de înger păzitor al artiștilor. De 20 de ani în această funcție, Rodica Iftime, singurul sufleur al Teatrului Național de Operă și Balet "Oleg Danovski", se numără printre fericiții care merg la serviciu din plăcere. A studiat vioara, pianul, canto, are un masterat pe Muzicologie și a fost, pentru câteva luni, secretar muzical. A realizat și prezentat emisiunea "Pelerinaj muzical" la Radio Dobrogea, și a predat, în anii trecuți, la Liceul de Artă, iar acum se ocupă de 30 de elevi cursanți ai Școlii Populare de Arte și Meserii.

- Ce se întâmplă în culise, în timpul spectacolului?
- În primul rând, sufleurul dă intrările muzicale soliștilor, așa cum face dirijorul, doar că acest lucru se întâmplă în culise. Trebuie să știu pe de rost partitura, pe care o urmăresc și pe orizontală și pe verticală. Există portative pentru fiecare solist, fiecare cu linia sa melodică și cu textul său. Am grijă întotdeauna să le fiu de folos. În momentul în care cineva a pierdut intrarea, muzica merge mai departe și eu îi cânt din culise, sau măcar mimez, ca să îl ajut pe solistul următor să se lege de re-plica pierdută. Asta e menirea mea, acolo, în culise.
Asta e meseria mea, unde merg și mă relaxez. Dacă pentru unii e o povară, pentru mine e o plăcere: chit că stau cu partitura în față, eu, practic, asist la un spectacol de fiecare dată.

- Vi se întâmplă să vă distragă atenția, uneori, o arie tulburătoare?
- La "Madama Butterfly" mă podidesc tot timpul lacrimile, pentru că trăiesc efectiv actul artistic. Și când asist la concertele simfonice, fiecare sunet trece prin sufletul meu. Dar nu las emotivitatea să mă afecteze, din contră, chiar mă mobilizează. Din cauza emotivității, însă, n-am putut avea o carieră de solist violonist. Mă prinde mai bine o meserie de culise decât una pe scenă…sunt conștientă de limitele mele. În plus, meseria de sufleur e un dar de la Dumnezeu.

- Dar e o meserie căutată?
- În țară sunt maxim 10 sufleuri de operă. Aceste posturi sunt foarte puține în țară. Mai nou, vrem să schimbăm și denumirea profesiei, pentru a ne diferenția de sufleurii de dramă, care lucrează cu textul, în timp ce noi ne ocupăm de muzică. În operă, sufleurul este un substitut al dirijorului. Soliștii sunt cu ochii pe mine, iar eu îi ajut cât pot.

- Schimbările din cei 20 de ani petrecuți la Operă v-au afectat cumva profesia?
- Uneori am fost afectată de atmosfera care se crea în jur, dar, în momentul în care deschideam partitura, uitam de toate. Au fost tot felul de probleme, și-acum sunt, așa este în general în cultură. Asta e societatea.