"Părinții au un sentiment de ignoranță și lipsă de respect față de noi, profesorii!"

Absolventă a Universității "Alexandru Ioan Cuza" din Iași, prof. Mihaela Postelnicu s-a dedicat, timp de patru decenii, învățământului constănțean, cu excepția a patru ani petrecuți la o școală din Bucovina. Pensionară de un an, se află în continuare la catedra de limba franceză a Colegiului Comercial "Carol I" și este unul dintre cei mai adulați dascăli ai acestei instituții, care se implică dincolo de catedră în frământările acestei generații total nonconformiste.

- Ați terminat o Filologie, limba română și franceză, dar ați ales specializarea secundară.

- Da am predat primul an și anul trecut câteva luni, pentru că nu sunt de acord cu modalitate de predare a limbii române și cu programele. Mi se pare depășită de timp, iar lucrul care mă nemulțumește cel mai mult este că elevii nu învață să scrie ca lumea, să vorbească, nu li se dezvoltă dragostea pentru lectură, decât foarte puțin. Iar modul de ealuare a profesorului este foarte, foarte subiectiv. Și presiunea aceasta a celor două examene foarte grele. Pe când la franceză pot să vorbesc și despre stele căzătoare important este să le vorbesc copiilor în franceză. Mă simt liberă când predau limba franceză, îmi place extrem de mult și am sentimentul că aparțin a două identități. Pot să spun că citesc în două limbi, gândesc în două limbi și îmi place că franceza m-a disciplinat, mi-a impus o anumită rigoare în discurs, în așezarea conectorilor, a paragrafelor, în modalitatea de a argumenta. Nu mai știu care este situația acum, dar învățământul lor este foarte creativ, motiv pentru care literatura bazată pe ambiguitate și pe implicit, nu pe explicit este cultivată de la vârste foarte fragede. La ei, cineva dacă vrea să devină profesor poate să ia această decizie la orice vârstă cu o singură condiție: să aibă o licență, indiferent în ce domeniu, dar susține un examen de admitere la institutele de formare a profesorilor, din cadrul universităților. După care studiază timp de doi ani atât cursuri teoretice, cât și practice, dar care includ multe ore de predare asistate de un tutore sau metodist. Am avut și noi stagiari, care veneau cu foarte multă literatură pentru copii. Și răsfoindu-le mi-am dat seama că ei nu mai făceau nici frații Grimm, nici Ispirescu, erau ilustrate și foarte metaforice. Cultivarea aceasta a imaginației, a descoperirii prin cuvânt, prin imagine, se impune de la o vârstă foarte fragedă, în așa fel încât formatarea creierului să se facă diferit. Astfel intervine o obișnuință de a lucra cu textul care se dezvoltă și este esențială.

- Din experiența dvs. de patru decenii la catedră, ce considerați că-i lipsește învățământului românesc?

- În primul rând îi lipsesc din ce în ce mai mult profesorii pasionați, dedicați, care să meargă cu plăcere la oră. Îi lipsește un sistem de evaluare extrem de corectă a profesorilor. Oricine dacă se uită într-o fișă de evaluare a unui profesor poate descoperi că ceea ce face profesorul la catedră nu este valorizat suficient. Sau poate că nici nu se vrea. Iar în viitor, generațiile care ies de pe băncile facultății sunt extrem de slab pregătite, este îngrijorător. O fostă elevă de-a mea care nu era excepțională, dar care reușise prin muncă să obțină niște performanțe corecte, studentă anul III, mi-a trimis o lucrare să i-o corectez pentru un examen și i-am spus că nu i-aș fi dat nici nota 5 și ea a luat nota 9 la examen.

Așadar, slaba pregătire a profesorilor, devalorizarea meseriei în sine, foarte multă lume dă vina pe copii, dar eu aș zice că marea masă a părinților a abdicat să se mai implice în viața școlii, tocmai din motivul că au un sentiment de ignoranță și lipsă de respect față de ceea ce facem noi. Vin la școală numai când copiii lor sunt în prag de corijență sau în eșec școlar. Nu a existat o politică coerentă de la începutul anului 1989 la nivel de învățământ. Și mai e ceva. Noi suntem asimilați funcționarilor publici și până să ajungi să sancționeze un profesor care nu își face serios treaba trebuie să traversezi foarte multe etape. Iar oamenii de bună credință de la catedră, care își fac treaba cu dedicație sunt din ce în ce mai puțini.

Discutam cu Oana Morar, cea care a fost părtașă la elaborarea curriculei, și am întrebat-o ce putem face la nivel instituțional. Și ea mi-a spus foarte clar că NIMIC!

Eu am fost la minister de multe ori și regret să o spun, dar Ministerul Educației este un loc foarte prăfuit. O instituție unde miroase a molii. Eu așa îi spun, unde sunt oameni care nu au contact cu învățământul. Or fi și excepții, nu neg. Inspectoarea noastră de franceză are meritul de a se înconjura de oameni de valoare, dar sunt mulți alții sunt foarte obtuzi și nu văd clar lucrurile.

- Implicarea dvs. cu multă dragoste în viața elevilor care vă înconjoară s-a soldat recent cu un Premiu I la FILMMIC. Cum îi percepeți?

- Am vizionat toate cele 11 filme din finală și pot spune că ele demonstrează că adolescenții sunt foarte triști, dar au ceva de transmis. Îi atrage limbajul cinematografic și este o modalitate foarte bună de a se valoriza.

Mai nou sunt implicată în proiectul "Sunt important, ascultă-mă!" Sunt plini de personalitate, pot fi foarte creativi, cu condiția să fie educați. Cred că simt că-i iubesc. Că-i înțeleg, iar în momentul în care greșesc sunt capabilă să-mi cer scuze în fața lor. Am avut surpriza la o clasă elevii să-mi declare că mă plac pentru că îmi pasă de ei. În niciun caz când mă întâlnesc cu ei nu pornesc de la un atac negativ, nu mă văd plictisită, cred că am entuziasm încă și dacă nu reușesc să-l păstrez nu mă mai duc la catedră, că n-am ce căuta. Adolescenții sunt mai mult atrași de activitățile pe care nu le fac în cadrul orelor. Cursurile îi plictisesc, statul ăsta în bancă atâtea ore. Sunt atrași de proiecte, de ieșiri culturale, de concursuri, au un spirit competitiv, pentru că ei au nevoie să fie valorizați. E chestie și de disponibilitate de timp. Colegele mele au mai puțin timp, au copii, cu examene, au probleme, eu nu mai am acest gen de preocupări. Copiii au nevoie de multe lucruri pe care învățământul românesc nu le oferă.

- Cum e viața fără televizor?

- A fost o întâmplare în urmă cu vreo 10 ani, nu am plătit cablu și ne-am dat seama, după o perioadă, cât de senină este viața fără televizor. Câștigi mai mult timp ptr tine ești la adăpost de toată poluarea aceasta, inclusiv cea a limbii române. Eu ascult foarte mult radio, mai ales Radio România Cultural din două motive. În primul rând că aud o limbă română mai curată, pentru ca să ții un auditoriu în priză trebuie să-i transmiți ceva și să știi ce spui. Și în al doilea rând afli că în România asta se mai întâmplă și lucruri foarte foarte bune. Adică nu suntem numai știrile de la ora 5. Copii care inventează, motivele oamenilor de a fi fericiți, tot felul de târguri, proiecte.

Avem două calculatoare și dacă vreau să mă uit la ceva mă uit pe calculator. Poate cine știe, dacă voi fi forțată să duc o viață sedentară voi achiziționa un televizor, dar acum nu-mi doresc asta, ci să fac în permanență ceva.