„Natura cu lămâi” a lui Grigorescu, moartă, dar fermecătoare

„Experienţa lucrului în muzee, cât şi aspiraţia de a stăpâni pictural realitatea sub toate formele ei, îl atrăseseră pe Grigorescu către pictura de interioare şi natura moartă, genuri foarte rar practicate până atunci de artiştii români. Interiorul cu figuri, în care lucrurile însufleţite păstrează totuşi un loc esenţial apăruseră, este drept, cu un deceniu înainte, în opera lui Aman. La acesta din urmă însă, pictura interioarelor rămâne la nivel anecdotic şi descriptiv, motivul nefiind absorbit pe deplin în forma picturală. Atelierul din Paris, datat 1863, dovedeşte că Grigorescu ştiuse să se apropie de pictura de gen olandeză, atât de bine reprezentată la Luvru. Mica pânză, menţinută într-o tonalitate sumbră, este, de fapt, o natură moartă complexă, în care obiectele trăiesc prin farmecul prestigios al luminii. Lucrarea în discuţie dovedeşte străduinţa pictorului de a realiza sinteza cromatică a luminii şi a umbrelor. Galbenul lămâii este umbrit de un brun-verzui; aceeaşi corespondenţă se întâlneşte în reflexele vasului de metal, în timp ce capacul acestuia este pictat în griuri cu reflexe albăstrui şi în brunuri cu lumini galbene. Materia fructului, cu galbenul acid în miez şi cu textura plină şi lucioasă a cojii răsucite, este pictată, însă, admirabil, cu o mare vocaţie realistă”, a declarat criticul de artă.