150 de ani de la naşterea Patriarhului Istoriografiei Române

N. Iorga: „O comoară a neamului, aromânii - aţi fost domni în casele voastre, domni trebuie să vă simţiţi şi aici” (II)

2028
N. Iorga: „O comoară a neamului, aromânii - aţi fost domni în  casele voastre, domni trebuie să vă simţiţi şi aici” (II) - niorga-1623172074.jpg

Articole recomandate

N. Iorga relevă, cum vedem, în repetate rânduri trăsături ale acelora ale căror virtuţi „sunt, pe orice câmp ar lucra: onestitate, lealitate şi credinţă”, cum scria, în decembrie 1936, într-un articol, publicat în prestigiosul său ziar: „D. Capidan a dat nu numai toată valoarea sa (într-o comunicare la Academie despre B.P. Haşdeu – n.n.), dar, ca macedonean, a învederat virtuţile acestei preţioase ramuri a neamului nostru”; ale acelora, a căror istorie o receptează ca bun naţional al întregului neam românesc, reprezentant al romanităţii orientale: „Este necesar a accentua rostul şi importanţa lor fiindcă noi cei de aici împreună cu dânşii reprezentăm Romanitatea răsăriteană aici în orient, atât cât reprezintă toate celelalte popoare neolatine din Apus” – spunea N. Iorga în cadrul conferinţei cu titlul «Ştiri noi despre românii din Peninsula Balcanică», susţinută la începutul anului 1933 la Institutul Sud-Est European; ale acelora cărora N. Iorga le reitera traiectul istoric, în 1922, într-un lung articol publicat în „Nouvelle Revue d’Italie”, concluzionând: „Acelea (drepturile naţionale – n.n.) ale românilor macedoneni echivalează cu drepturile înseşi ale latinităţii din Balcani, şi represintanţii acestei latinităţi au dreptul să vegheze la conservarea lor; în prima linie, aceia cărora o veche amintire istorică şi apropierea imediată (italienii – n.n.) li-au permis, în timpul marelui război, o stabilire în Peninsula Balcanică”; ale acelora ale căror aşezări le sunt distruse în timpul Marelui Război (1914-1918), prilej de readucere aminte, în acele clipe de restrişte, ale anului 1917, a existenţei fraţilor din Macedonia, „negustorii şi meşterii noştri aromâni, în destul de mare parte (subl.n.)”; ale celor pe care îi aminteşte în articole publicate în 1917-1918, când scrie despre „acea populaţie românească din Balcani de care am vorbit atâta vreme, căreia i-am dat aşa de mari speranţe, pentru care căpătasem prin clausă de tratat (Tratatul de Pace de la Bucureşti, din august 1913 – n.n.) voia de a-i da profesori şi Vlădici şi pe care atât de complect am uitat-o pe urmă, fără a ne gândi măcar cu cât folos ni-ar fi fost prin strămutarea pe malul stâng al Dunării a unor meşteri aşa de pricepuţi şi a unor negustori (subl.n.) aşa de vioi în afacerile lor”; ale acelora despre care N. Iorga scria, tot într-un editorial, că „S’a făcut un act de dreptate şi de prevedere naţională prin acceptarea solemnă în cetatea politică românească a macedonenilor aşezaţi ca grăniceri în locul cel mai primejdios al hotarelor noastre”, dar care „au fost multă vreme uitaţi, ba chiar şi prigoniţi de o administraţie oarbă ori pusă în serviciul adversarilor noştri fireşti”; în ciuda tuturor adversităţilor însă, „aceşti oameni de ispravă au ştiut să resiste cu acea putere lăuntrică pe care o au mai mult decât alţi români (subl.n.)”.

„Avem o datorie de cinste faţă de aromâni, pe cari nimeni altul nu-i poate apăra decât România”

În alte luări de atitudine publice, din perioada interbelică – cum făcuse, de alfel, încă din 1903-1904 (când a blamat lipsa de coordonare a acţiunilor ce vizau organizarea aromânilor din cadrul Imperiului Otoman şi atentatele antarţilor) – „directorul politic” al ziarului „Neamul românesc” avea cuvinte de apreciere faţă de „frumoasa operă ce au îndeplinit în Cadrilater macedonenii (subl.n.). Se văd acolo case minunate, unind frumuseţea, pitorescul şi orânduirea practică, mândre zidiri solide supt acoperişul de olane, se vede biserica datorită râvnei şi dărniciei unora, şcoala care vorbeşte de nesfârşita iubire de învăţătură a altora”. Şi, consecvent, se va exprima la adresa: acelora pe care principesa Elisabeta i-a vizitat în vara lui 1921, în vetrele strămoşeşti din Tesalia, unde „a întâlnit aici o populaţie românească, bucuroasă peste măsură de a vedea, în mijlocul oficialităţii greceşti, pe Domniţa noastră ca viitoare Regină a lor. I s’a vorbit româneşte, princesa a răspuns româneşte, şi rare ori cuvinte în limba noastră au putut face atâta bucurie unor ascultători setoşi să le asculte, mai ales că în aceste cuvinte se cuprindea asigurarea formală că ei nu vor fi uitaţi din grijile aceleia care va ajuta interesele propriei sale ţeri stăruind ca drepturile naţionale aromâneşti să fie ţinute în seamă”; acelora în apărarea cărora se ridicase în primul deceniu al secolului, când şovinismul elen acţiona, deseori prin mijloace sângeroase, pentru deznaţionalizarea aromânilor din Macedonia otomană: „Avem o datorie de cinste faţă de aromâni, pe cari nimeni altul nu-i poate apăra decât România. Uciderea lor de bandiţii greci e un fapt nespus de dureros. Oamenii noştri de stat trebuie să împiedice aceste măceluri – scria el, în iunie 1906 – şi să dea oamenilor putinţa de a trăi în pacea lor de buni gospodari, pe cari nu ne gândim a-i anexa, în acelaşi timp, să aducem la noi pe cât mai mulţi dintre ei”.

La capătul acestor succinte conotaţii pe marginea relaţiei lui N. Iorga cu românii balcanici, nu este lipsit de interes inserarea, in extenso, a unui mai puţin cunoscut articol, pus sub titlul Cetăţenii macedoneni, publicat în „Neamul românesc”, în 1935 – unul din rarele, totuşi (în comparaţie cu multitudinea luărilor de atitudine din primul deceniu al secolului), din perioada interbelică, având drept subiect pe „fraţii balcanici”, o creionare sintetică a viziunii sale asupra locului şi rosturilor existenţei aromânilor în societatea românească: „S’a făcut un act de dreptate şi de prevedere naţională prin acceptarea solemnă în cetatea politică românească a macedonenilor aşezaţi ca grăniceri în locul cel mai primejdios al hotarelor noastre.

Chemaţi de oameni cu intenţii bune pe o vreme când însă nu se prevedeau încă acele exproprieri balcanice care-i fac indesirabili în vechile lor vetre, năvălite de intruşi de altă seminţie, ei au fost multă vreme uitaţi, ba chiar şi prigoniţi de o administraţie oarbă ori pusă în serviciul adversarilor noştri direcţi. Ei însă, aceşti oameni de ispravă, au ştiut să resiste cu acea putere lăuntrică pe care o au mai mult decât alţi români (subl.n.).


Ba au ştiut să se adapteze. Urmaşii ciobanilor transhumanţi au scos grâu din brazdă şi au prins peşte din baltă. Mâine, ei vor da, de altfel după înseşi tradiţiilor lor, o burghesie oraşelor.

Înconjuraţi de o straşnică duşmănie, ei nu s´au lăsat în sama jandarmului şi a grănicerului (se referă la aromânii şi meglenoromânii împroprietăriţi în cele două judeţe sud-dobrogene/Cadrilater – n.n.). Organisaţi milităreşte, cu straja şi cu armele lor, ei pot resista unui atac prin surprindere. Învie într’înşii ostaşii de pe vremuri, aceia ale căror canabe de lângă lagăre au dus pănă departe romanisarea şi au pus temeiul naţiei.

Acuma, să-i slăbim cu politica de partid – concluzionează, cu multă îndreptăţire, N. Iorga – şi vom vedea de ce sunt în stare”.

Stoica LASCU



Comentează știrea

Nu există comentarii introduse pentru acest articol!

Articole pe aceeași temă

Pagina a fost generata in 0.5212 secunde