N. Iorga - Eminescu: „Expresia integrală a sufletului românesc. Şi totuşi, nu suntem în stare a preţui după cuviinţă fiecare parte din opera lui” (II)

El însuşi editor al lui Eminescu, concitadinul său renumit (amândoi au văzut lumina zilei la Botoşani) avea să dezvolte pe larg părerile sale, contextualizându-le cadrului cultural şi epocii, asupra editării operei eminesciene. Arătând, de la început, că nouă editare (vol. I) „se prezintă în condiţii grafice superbe, de bun augur pentru cele următoare, se razimă pe o muncă lungă şi inteligentă”, arată că „Prefaţa reprezintă cea mai migăloasa cercetare a textului, cu notarea multor greşeli de tipar şi chiar prelucrări datorite gustului, uneori dubios, al lui Maiorescu. Urmează o înşirare a ediţiilor, aşa de numeroase, cu aprecieri critice, drepte în ce priveşte ediţia C. Botez, neînţeles de îngăduitoare faţă de încrezute caricaturi, care ar fi fost în stare să îmbolnăvească pe Eminescu însuşi, ale revoluţionarilor estetici fără inteligenţă şi gust, cei mai puţin chemaţi prin cultură şi structură să înţeleagă pe Eminescu. Tot aşa cu faza actuală a d-lui G. Călinescu, care se depărtează tot mai mult de ce e în adevar folositor din larga-i biografie şi cercetare literară şi filosofică a poetului”.

Istoricul literar şi editorul N. Iorga ţine să menţioneze: „În mica ediţie ce am dat pentru Liga Culturală în două volumaşe, am reprodus numai bucăţile tipărite în «Convorbiri Literare», ceea ce înseamnă ce a voit Eminescu însuşi să se publice (subl.n.), ce a cetit el în adunările «Junimii», ce a admis el, chiar cu corecturile şi greşelile de tipar, pe care, cu discreţia care l-a caracterizat şi care nu excludea o aşa de îndreptăţită mândrie, le-a tolerat. Nenorocirea, care va mai aduce pe mulţi în greşeală, e că, în afară de un vechiu plan pentru câteva bucăţi care trebuiau să formeze o cărticică pentru titlul Lumină de lună, poetul însuşi nu s’a gândit vreodată să aducă la gradul de perfecţie dorită, să puie în ordine şi să pregătească de tipar enormul material, mult gândit, trudit şi prefăcut pe care-l avea în caietele mai mult lăsate, de sigur, la Maiorescu, el fiind, de altfel, un om fără socoteli în orânduirea lucrurilor sale şi despreţuitor pentru neisprăvitul său, decât dăruite ocrotitorului său în vremi de suferinţă”.

„Ordinea cronologică se impune de la sine”

Cu numeroase exemple din poeziile publicate, N. Iorga îşi susţine pe larg argumentaţiile, raportându-se la noua ediţie: „Vin acuma la însuşi rostul acestei comunicaţii care, acordând toate laudele cuvenite noului editor, va cuprinde şi propunerea unei ediţii a noastre pe un alt plan. D. Perpessicius adoptă, dar cu oarecare rezerve (v. p. XXXII), ordinea cronologică, şi bine face, dar nu în toate. Nu strica să se adauge supt fiecare bucată, în notă, data de tipărire sau de alcătuire şi locul unde s’a făcut publicarea.

Trebue să se ţie sama că erudiţia, aşa de folositoare, din comentariile adause, nu va fi utilizată decât de specialişti, şi de aceia chiar numai pentru lucrul anume care-i interesează.

Pentru restul poemelor tipărite în viaţa poetului sau îndată după moarte, lipsind manuscriptele, lipseşte şi acest atât de bogat comentariu. Trebuia măcar datarea. Urmând firul sugestiilor pe care le-a trezit această frumoasă ediţie, iată ce se poate adăugi.

Ordinea cronologică se impune de la sine. E însăşi desvoltarea organică a talentului, ca şi a geniului chiar, care nici ele nu proceda prin trăsnete. Ea singura permite, nu numai urmărirea ideilor şi a întregirii culturale, ci chiar aceea a progresului tehnic, foarte încet, mai ales la un popor care-şi formează limba literară pentru lucruri mai înalte sau, încă mai mult, la unul, ca al nostru, care şi-o reface în toate după ambiţioase pericole de rătăcire. E, la Eminescu, o înceată desfacere din piedecile sale, cum nu ni le putem închipui astăzi, când orice băieţaş poate «scrie bine» lucruri proaste sau lucruri nebune, piedecile relei pregătiri şcolare, ale lecturilor de literatură viciată, ale influenţelor străine, ale, unei mode generale greşite. Dacă nu se vede şirul, de o progresiune lentă, ajungem a despreţui pe un adesea ridicul Eminescu începător.

Tipărituri şi manuscript merg deci împreună, chiar dacă s’ar întrebuinţa o literă mai mică pentru ce n’a fost «gata de tipar », ci material de revizuit. Aşa şi numai aşa avem pe Eminescu adevărat şi întreg, cu scăderi şi înălţări, iar nu un amestec fără legătură de «membra disiecta»”.

„Pentru pregătirea acestei opere definitive Academia noastră singură este şi chemată şi îndrituită”

Spre finalul unei veritabile analize literare, cu scrupulozitatea unui avizat editor, N. Iorga subliniază că succesul unor editări a operei eminesciene este posibil doar ca acestea să se efectueze doar având girul ştiinţific şi moral al Academiei Române: „Cred că un astfel de plan poate fi aprobat de oricine uneşte cu grija autenticităţii, cu gustarea frumosului înţelepciunea umană şi pietatea care se cuvine unui aşa de mare gânditor şi scriitor.

Pentru pregătirea acestei opere definitive Academia noastră singură este şi chemată şi îndrituită, toate celelalte lucrări nefăcând decât să-i uşureze lucrul. Ea e depozitara nepreţuitelor manuscripte care fără dânsa cine ştie pe ce mâni ar fi încăput. Ea dispune de elemente, necontenit înnoite, care cuprind oameni de gust, filologi şi istorici, din a căror colaborare poate sa rezulte ceea ce de atâta timp se aşteaptă.

Toate lecturile actuale vor trebui revăzute foarte de aproape, căci sunt de sigur greşeli. Cum ineditele se prezintă în caiete făcute de Eminescu, avem o bază sigură. Când ele nu sunt decât foi răzleţe legate cam la întâmplare, grafologia trebuie să-şi spuie cuvântul. În cea mai apropiată sesiune generală voi face o propunere formală în acest sens, cerând să se voteze asupra ei pentru a se ajunge la începutul unui lucru cu care de mult suntem datori, sau pentru a mă despovăra personal, n’aș zice şi pentru o curagioasă operă pe care, cu toată vârsta mea, poate aş încerca s’o iau asupra mea singur, ceea ce, recomandând aici o largă colaboraţie, nu doresc”.