Deși, în urmă cu câteva luni, consilierii locali se băteau cu pumnul în piept că istoria este importantă pentru eiși că vor găsi soluții pentru protejarea, conservarea, restaurarea și punerea în valoare a bazilicii paleo-creștine, din curtea Colegiului Național "Mihai Eminescu", aceasta se află în aceeași stare de degradare.
Acest lucru a fost confirmat de către cadrele didactice ale instituției de învățământ, care sunt foarte dezamăgite.
"Ne așteptam să nu ia nimeni măsuri. Era previzibil", au subliniat profesorii Colegiului "Eminescu".
În pofida situației, specialiștii în domeniu sunt convinși că în acest loc ar mai putea fi scoase la lumină noi vestigii.
"Sunt sigur că aici am putea face noi descoperiri. Interpretarea părții de arhitectură poate fi reluată în discuție, ca și partea de pictură, care este specifică perioadei târzii. De-a lungul timpului, prin anii 60-70, specialiștii au avut aceeași părere, că descoperirile datează din secolul al IV-lea, dar nu au mai făcut și alte săpături ca să vadă ce mai este acolo. Cert este că aici s-ar putea săpa, dar trebuie cerută aprobare de la Ministerul Culturii. Ne întrebăm ce se poate face după încheierea săpăturilor, pentru că monumentul este și-așa în pericol și este nevoie de o protecție acolo", a declarat, pentru "Cuget Liber", arheologul Traian Cliante.
Să fi fost episcopia orașului?
Reamintim că, de peste cinci decenii, curtea interioară a Colegiului Național "Mihai Eminescu" adăpostește fragmente dintr-o bazilică paleo-creștină de la sfârșitul secolului al IV-lea și despre care se spune că ar fi putut fi chiar episcopia orașului. Din păcate, pereții laterali, cărămida și pictura se află într-o degradare continuă, mai ales din cauza condensului și a infiltrărilor cu apă. În lipsa unor investiții, este posibil ca, în cel mult 10 ani, acestea să se piardă.
Monumentul a fost descoperit în anul 1962, de către fostul director al școlii, Romulus Popa Bran. Acesta a găsit, la acel moment, fragmente din zidurile de răsărit, iar în partea centrală, un culoar cu nouă scări care conduc către o criptă, aflată la 2,50 metri sub pardoseală. Scările cu pricina ajung la această criptă care cuprinde, la rândul său, trei încăperi, care aveau destinația de morminte, fiecare încăpere având 1,68 x 0,90 metri.
Deși locul nu a mai avut parte de lucrări de restaurare de foarte mult timp, totuși, se pot observa încă finețea acoperișului boltit, pereții laterali pictați cu figuri geometrice și florale.
Relicve ale sfinților părinți ai bisericii
"Istoria bazilicii noastre este foarte veche. Se presupune că pe acest spațiu s-ar fi aflat Arhiepiscopia Tomisului, pentru că școala se află exact în centrul vechi al urbei tomitane. Aici s-a păstrat o criptă care conține trei nișe, unde erau depuse trupurile înalților ierarhi din orașul Tomis și unde s-au păstrat relicve ale sfinților părinți ai bisericii. Partea proastă este că pereții laterali, cărămida și pictura se află într-o permanentă degradare, mai ales din cauza condensului și infiltrărilor continue cu apă. Din acest motiv, a mai rămas foarte puțin din pictura originală, care, se pare, ar fi cea mai veche pictură de factură creștină din Imperiul Roman de răsărit, aceasta având o vechime de 1.700 de ani. Pictura conține motive florale, geometrice. În plus, în acest spațiu s-au mai păstrat și două bucăți de marmură care provin din altarul episcopal", a declarat, pentru "Cuget Liber", Mihai Paris, profesor de istorie al colegiului.
O istorie îndelungată
Trebuie precizat că acest lăcaș de cult are o istorie îndelungată. Astfel, în timpul stăpânirii otomane, pe locul lui a fost construit un conac, unde era căimăcămia. Apoi, în 1878, odată cu instalarea administrației românești, Remus Opreanu a instalat Prefectura. Tot aici a funcționat mai târziu primul muzeu de istorie. În anul 1883, vechiul conac de lemn a luat foc și au fost mistuite în flăcări vestigiile arheologice, inclusiv bunurile personale ale prefectului.
Ulterior, terenul este abandonat și lăsat în paragină până în anul 1906, când îl cumpără primăria pentru a construi o unitate de învățământ, respectiv Colegiul Național "Mircea cel Bătrân", care va ființa până în 1930. În 1919, părinții care aveau fete au făcut un demers până la regele Ferdinand, care a emis un decret și așa a început viața școlară. Inițial, spațiul a fost gândit ca o unitate de învățământ pentru fete, care a purtat denumirea de Domnița Ileana, dar, din 1930, școala a funcționat cu numele de acum.
