DOCUMENTAR. 24 Ianuarie 1859 – Fondarea Statului Modern Român

804
DOCUMENTAR. 24 Ianuarie 1859 – Fondarea Statului Modern Român - stoica-1643040563.jpg

Articole recomandate

N. Iorga – „sfântul faptei, Cuza-Vodă, sfântul cugetării, Kogălniceanu: adevărații întemeietori ai României moderne”



Titanul Istoriografiei Române și Apostolul Ideii Naționale care a fost Nicolae Iorga (de la a cărui ivire pe lume se vor împlini la vară 150+1 ani) s-a preocupat în mod cu totul deosebit de  cei doi principali fondatori ai României moderne – Cuza și Kogălniceanu; despre ambii a scris volume speciale, studii și numeroase articole cu caracter publicistic, a rostit memorabile discursuri și relevante conferințe; a scos în evidență, în restituiri și formulări circumstanțiat istorice, relația și conlucrarea dintre cei doi, în îndeplinirea misiunii lor în slujba Neamului și a Țării: Cuza, „omul cu fapta, om nou, om hotărât, om fără cruțare pentru alții, care a făcut fapte din ideile lui Kogălniceanu” – spunea N. Iorga în 1909, în volumul Unirea Principatelor (1859) povestită românilor cu prilejul Împlinirii a cincizeci de ani de la întemeiarea Statului român.



 

            „Kogălniceanu și Cuza, sunt două nume, dar un singur suflet”

            În 1912, la 27 mai, la  dezvelirea Statuii din centrul istoric al Iașilor, N. Iorga avea să spună că Alexandru Ioan Cuza „a vrut să întemeieze pe frăție viața neamului nostru și a înțeles că frăția cea adevărată numai pe dreptatea întreagă se poate răzima!” și că „toți boierii laolaltă nu pot face o națiune fără ca mulțimile țărănești să se trezească la viață”.

            Este o idee programatică ce avea să fie reiterată des de către N. Iorga; doi ani mai târziu, în articolul sugestiv intitulat 2 Maiu 1864 (apărut în „Neamul românesc pentru popor” la 11 mai 1914), marele istoric și om politic naționalist arăta, la împlinirea primei jumătăți de secol de la actul de dizolvare a Adunării Legiuitoare – ce a permis, apoi, adoptarea marilor reforme –, Vodă-Cuza, cu ajutorul „bunului său sfetnic” Kogălniceanu „a împrăștiat Adunarea țerii în care stăpânea duhul blăstămat al nedreptății, al iubirii de sine, al setei de bunurile pământului, al nemilostivirii față de aproapele și al vitregiei față de frate, și a luat asupră-și sarcina glorioasă de a face din țeranii României libere oameni liberi, dându-le pământul gospodăriei și muncii lor”.

            Iar în timpul Războiului de Reîntregire Națională, în greul an 1917, într-un discurs – și el memorabil – pronunțat în Parlamentul întrunit la Iași, N. Iorga reitera: „Din adâncul veacurilor românești a ieșit astfel Unirea și împroprietărirea țăranilor prin Kogălniceanu și Cuza, cari sunt două nume, dar un singur suflet, căci în zădar s-ar încerca a se face deosebire între Domnul cel mare și ministrul cel mare de care el avea nevoie atunci pentru a face toate acestea”.

            Iar în articolul Kogălniceanu, Cuza și Principele străin (publicat în 1909), se relevau spusele lui Kogălniceanu potrivit cărora față de proclamarea unui prinț străin (asupra căruia existau divergențe între Marile Puteri), mai actuală și mai importantă erau măsurile și activitatea pentru desăvârșirea politico-administrativă a tânărului Stat și a realizării de reforme întru modernizarea social-instituțională a sa: „Să plecăm ochii noștri către acele gloate multe și amărâte, care până acum de la patrie n-au cunoscut decât dări și asupriri. Pe lângă îndatoriri să le dăm și drepturi – rememorează Iorga idei din discursul lui Kogălniceanu din 31 iulie 1861, în cadrul Comisiei Centrale de  la Focșani. Să facem ca și pentru dânșii să răsară soarele emancipației. Întru câtă vreme nu vom emancipa poporul, nu ni vom emancipa țara”.

 

            „Cel mai mare conducător cultural și politic pe care l-au avut românii în epoca modernă”

            Despre Mihail Kogălniceanu, „scriitorul, omul politic și românul” –  cum se intitulează un volum  consistent (212 pp.) publicat în 1921 – marele nostru istoric ne-a lăsat, cum spuneam, sute de pagini: „Om întreg, el a trăit din viața societății întregi, interpretată printr-o inteligență care nu făcea decât să rezume cu strălucire această viață, pentru ca din această concentrare însăși să se desfacă impulsul voinței menite să ducă mai departe societatea în continuă mișcare”; pe bună dreptate, marele istoric român, tot de origine moldovenească, Nicolae Iorga, spune despre Mihail Kogălniceanu ca este un „genial bărbat de stat" care „domină ca un uriaş istoria modernă a României”, că „ideile naţionale, pe care s-a întemeiat România, sunt ideile lui M. Kogălniceanu de la 1840 până la 1859”, iar într-una „din cele mai frumoase pe care le-a ținut (la alegerea lui Cuza în Moldova – n.n.) și în care el cerca să dea dela început o direcție aceluia care, purtând «un frumos și scump nume, numele lui Alexandru-cel-Bun», trebuia să-și amintească spusele marelui înaintaș: «că ocrotitorii cei mai buni pe lume sânt Dumnezeu și sabia sa». (Să amintim, în contextul rândurilor de față, și paralela pe care N. Iorga o făcea în 1902 între Kogălniceanu și Eminescu: „Din scrisul nostru modern și din toată cugetarea unită cu arta modernă a poporului nostru, se desfac mai ales două personalități: Kogălniceanu și Eminescu, mințile cele mai complete pe care le-a produs nația noastră, oameni cari, în orice domeniu s-au înfățișat, au adus această întregime a minței și puterei simțirei, această închegare în sistem de înțelegere a lucrurilor care formează nota lor deosebitoare”.)

             

            „Domnul românilor și genialul său ministru”

            Cu alt prilej, „Din când în când, în această Românie plină de măriri și de celebrități, și înzestrată cu așa de mulți bărbați de Stat și genii politice de toată mâna, încât ar putea face export în deosebite țeri americane, australiene și africane  se  vorbește și de doi morți mari, cari și astăzi tulbură pe atâția biruitori și li strică plăcerile puterii: de Cuza Vodă și de M. Kogălniceanu”, considerați a fi – cum spunea auditorului în discursul de la Iași din 24 ianuarie 1909 – „adevărații întemeietori ai României moderne”.

             N. Iorga formulează, în fața detractorilor din vremea sa ai celor două mari personalități judecăți de apreciere istorică supremă, apărându-le memoria: „Și, în același timp, la orice prilej, se vorbește de rivalitatea ce ar fi existat între Domnul Românilor și genialul său ministru. Cel dintâi, ar fi fost gelos pe Kogălniceanu, l-ar fi bînuit și ar fi ajuns să-l urască, ferindu-se mai mult decât de orice, de colaborația lui. Iar Kogălniceanu ar fi tras foloase personale, în ceea ce privește mulțămirea vanității sale, din situația și opera sa de prim-ministru; el ar fi pus în umbră pe Domnul său, știind bine că-l pune în umbră și bucurându-se de aceasta.

            La mormântul lui Cuza-Vodă, un neam întreg a îngenunchea și s-a ridicat mai mare. Mormântul lui Mihail Kogălniceanu a fost mai puțin cercetat. Și totuși în ziua de 5 ianuar 1859, când Cuza-Vodă a fost ales Domn al Moldovei, cel care a proclamat votul pregătitor al Unirii a fost el; prin graiul lui inspirat a fost salutat Alexandru Ioan I, prin gestul lui măreț s-a unit, prin același gând al celor de față, în clipa solemnă speranța nouă a lui Vodă Alexandru cu vechea glorie pașnică a lui Alexandru-cel-Bun, cea dintâi cu cea din urmă unificare a țerii”.

 

Stoica LASCU

 

 

Comentează știrea

Nu există comentarii introduse pentru acest articol!

Articole pe aceeași temă

Pagina a fost generata in 0.5057 secunde