Dobrogea, un dar al Mării Negre și al Dunării de Jos (III)

Parafrazându-l pe Herodot, care sugera lumii că Egiptul este un dar al Nilului, nu greșim a spune că Dobrogea este deopotrivă un dar al Mării Negre și al Dunării de Jos. Dobrogea, această provincie integrată organic vetrei strămoșești a românilor încă din mileniile îndepărtate ale neoliticului și cuprinsă în statul lui Burebista, este un pământ atât de darnic în bogății și atât de plin de istorie cum rar se poate întâlni o altă regiune pe globul pământesc.

Forme de solidaritate și intra-ajutorare ale românilor de pe ambele maluri ale Dunării s-au constatat permanent între anii 1821 și 1848. Transilvănenii din Dobrogea au participat la Revoluția din 1848 alături de Avram Iancu, iar Dobrogea a intrat în vederile și activitatea revoluționarilor exilați desfășurată cu febrilitate în condiții de emigrație, sub semnul luptei pentru formarea statului național.

În urma hotărârilor Tratatului de la Paris din 1856, s-a lărgit contactul Dobrogei cu Principatele pe toată întinderea sa dunăreană. Convenția româno-rusă încheiată în 1877 la București, cu obligația de a respecta integritatea teritorială și drepturile politice ale statului român, permitea numai trecerea armatei ruse pentru a anihila flota turcească din această zonă.

La 3 martie 1878, a fost semnat Tratatul de pace de la San Stefano, prin care se recunoștea independența României proclamată la 9 mai 1877.

În ședința din 6 noiembrie 1878 a Consiliului de Miniștri al României, a fost aprobată componența Comisiei pentru instaurarea administrației noastre în Dobrogea.



Un moment istoric

Dobrogea a trăit un moment istoric, asemănător aceluia petrecut cu cinci secole în urmă, când ținutul dintre Dunărea de Jos și Marea Neagră se unea cu Țara Românească a lui Mircea cel Bătrân.

După unirea Principatelor în 1859, restabilirea autorității statului român asupra Dobrogei, străveche provincie istorică românească, poate fi socotită ca fiind a doua etapă fundamentală a procesului de desăvârșire a unității de stat a românilor. Noua fațadă maritimă de 245 km,

împreună cu portul Constanța, deschidea României o largă fereastră spre mările și oceanele lumii, permițându-i să participe sub aspect economic, politic și spiritual la dialogul mondial.

La baza progresului real al Dobrogei a stat nu numai factorul obiectiv al reintegrării într-un organism etno-cultural și economic, ci și o legislație care a ușurat mult ascensiunea sa. "Manifestul către dobrogeni", lansat în noiembrie 1878 la Brăila, Legea administrativă din 1880, extinderea constituției țării și peste această provincie, Legea Agricolă din 1882, ce lichida relațiile feudale otomane, au jucat un rol de primă importanță în această direcție.

Cultura dobrogeană,

în plină emulație

Rolul principal în redresarea stărilor de lucru l-au avut oamenii: populația veche românească a Dobrogei și alături de aceasta românii de pretutindeni.

Politica demografică a guvernului român a făcut ca cifra de 100.000 de locuitori din 1877 să ajungă la 123.000 în 1880 și la peste 330.000 în 1912. Sporul cel mai rapid și substanțial îl reprezintă orașul Constanța, care, pornind de la 4.000 de locuitori în 1880, ajunge la 25.618 în 1912.

Importanța Dobrogei pentru economia României, puternic angajată pe drumul dezvoltării-exportatoare de materii prime - cereale, lemn, petrol, sare etc., este covârșitoare.

După 1878, cultura dobrogeană în plină emulație, continuând direct patrimoniul de artă romano-bizantină și medieval românească, se înscrie firesc contextului spiritual al întregii țări. În Dobrogea s-au născut personalități luminoase ale științei și culturii românești: Panait Cerna, sensibilul cântăreț al frumuseții morale, Gheorghe Munteanu Murgoci, geologul însuflețit de idealurile științei pe care o servea cu mare pasiune, dirijorul reputat George Georgescu, pictorul Alex. Ciucurencu, sculptorul Ion Jalea, compozitorul Ion Chirescu, romanticul și mereu tânărul poet Grigore Sălceanu, o serie de sculptori și pictori: Gheorghe Sârbu, Stavru Tarasov, Lucian Grigorescu, surorile Marcela și Florica Cordescu. La Constanța și Mangalia, adevărate focare de creație artistică, s-au întâlnit maeștrii culorilor din România: Pallady, Tonitza, Steriade, Dărescu, Adrian Maniu.

Aici s-a concentrat activitatea unor înalte personalități: Mihail Kogălniceanu, patriot revoluționar de la 1848, juristul de renume Remus Opreanu, prefect de Constanța, G. Ghica și I. N. Nițescu, prefecți de Tulcea, savantul Gr. Antipa, Vasile M. Kogălniceanu, inspector al domeniilor statului ș.a., contribuind din plin la renașterea social-economică și culturală, precum și la întronarea legalității în Dobrogea.

În Primul Război Mondial, soldații români originari din Dobrogea au luptat eroic în Carpați, pe Jiu, la Mărășești, Mărăști și Oituz, au dat jertfe, și-au dovedit înaltul lor patriotism. Zeci și sute de monumente le proslăvesc numele în toate localitățile Dobrogei.

Dobrogea a avut mult de suferit în timpul Primului Război Mondial - ruperea frontului de la Turtucaia a dus la invazia armatelor turcești, bulgare și germane, urmate de exodul parțial al populației. Bulgarii mai ales au produs atrocități groaznice: incendii, violuri, furturi, masacre, confiscarea bunurilor populației, culminând cu profanarea cimitirelor, monumentelor, inclusiv cea a lui Ovidiu din Constanța.



Ovidiu, stindard

al latinității românești

Ovidiu este un stindard al latinității românești, un simbol ce se ridică peste secole de stăpânire străină și care afirmă prin simbolistica ei că românii sunt un popor latin. Ovidiu a fost poetul național al Daciei Pontice, primul care a scris în limba strămoșilor geto-daci. Poezia lui a fost prima contopire a sufletului latin cu cel dac.

Ovidiu a devenit simbolul spiritual al orașului Constanța: statuia lui Ovidiu, din piața ce-i poartă numele, creația lui Ettore Ferari, instalată la 18 august 1887, Universitatea și Liceul "Ovidius", precum și sărbătorirea, anul trecut, a 2000 de ani de la trecerea poetului în neființă, sunt câteva exemple.

Prof. univ. dr. Viorel TODE