Daniela Vlădescu, 61 de ani de carieră artistică. „Când nu eşti iubit trebuie să pleci”

Soprana spune că a iubit această meserie şi datorită faptului că oamenii care au înconjurat-o, au iubit-o. Așa cum era de așteptat, a urmat Conservatorul, și, deşi părea foarte greu pentru o soprană să răzbată, pentru că erau foarte multe voci minunate în România şi foarte puţine locuri, a intrat prima pe listă, cu cea mai mare medie. În acest fel, a învăţat că, în viaţă, important este să fii stăpân pe tine şi să nu te încrezi pe alţii, că trebuie să te descurci fără a avea niciun sprijin, dar şi despre tehnica vocală. „Totuși, nu mi-am prea însuşit tehnica vocală, pentru că îmi plăcea să cânt aşa cum pot eu şi cum ştiu, cum mi-a lăsat mie harul mama natură, acest dar de a face muzică. Din anul cinci al Conservatorului, am fost angajată a Teatrului Muzical din Braşov, pentru şase ani. Am combinat munca de la Braşov cu o activitate foarte intensă la Televiziunea Română. Noaptea eram în trenuri, dimineaţa făceam filmări la Bucureşti, iar seara aveam spectacole la Braşov, iar asta se întâmpla, în general, de două ori pe săptămână. Pot să spun, însă, că aceasta a fost perioada mea de glorie, în care am întâlnit artişti extraordinari”, a adăugat soprana.

Deși a trecut atâta timp de la începuturile sale, Daniela Vlădescu şi le aminteşte de parcă ar fi fost ieri. Despre primul său mare rol, pe care l-a avut, din opera „Rigoletto”, când avea numai 22 de ani, despre toate acele lucruri ce i-au rămas în suflet, vorbeşte şi în anul 2020 cu mari emoţii.



Condamnare la o viaţă de duşmănie cu opera din Bucureşti

Desigur, activitatea sa nu a fost mereu una încununată de satisfacţii. În anul 1985, s-a scos la concurs un post la Opera din Bucureşti, instituție pe lângă care trecea în fiecare dimineaţă, când trecea spre gară şi spera din tot sufletul să ajungă, într-o zi, să cânte pe acea scenă. Din fericire, Dumnezeu i-a ascultat ruga, şi nu doar că s-a înscris la concurs, ci l-a şi câştigat. „Am fost zece soprane pe rol, dar existau şi nişte preferinţe înainte de concurs, dar pe care eu le-am dejucat, aşa că mi-am semnat condamnarea la o viaţă de duşmănie cu cei care coordonau instituţia. Aşa am rezistat opt ani de zile, după care, în 1993 nu am mai putut să suport umilinţele. Nu am mai putut să cânt nimic, am fost pedepsită mereu că am dejucat nişte planuri în anul 1985. Probabil că dacă parcursul meu ar fi fost mai prietenos, probabil că aş fi reuşit să îmi construiesc o carieră în meseria asta şi să însemn ceva. Această meserie să îmi aducă o recunoaştere, dar eu am trecut prin toate cu iubirea pentru meseria de a cânta, cu harul pe care l-am primit şi l-am moştenit de la mama mea. Îmi doream să cânt, repetam, dar rezultatele rămâneau, cumva, pentru propria mea mulţumire, pentru că nu puteam să trec mai departe de ceea ce însemna conducerea Operei din Bucureşti. Şi, atunci, când nu eşti iubit trebuie să pleci, aşa că am plecat la Opereta din capitală, și, 16 ani, până când am ajuns la Teatrul de Operă și Balet Oleg Danovski din Constanţa, nu am mai fost în stare să cânt nici măcar o arie de operă. Atât de mult am suferit. Din păcate, nici la Constanța nu a fost foarte bine, a fost greu, iar a trebuit să mă lupt cu morile de vânt, nedreptățile și umilințele, pe care, noi toți, cei din teatru le-am trăit încă din anul 2004, până în prezent, pentru că nici acum nu ne este bine și nu ne putem lăuda că suntem apreciați sau că suntem prea tare luați în seamă”, a adăugat directorul teatrului de la malul mării.