Povești de epocă

Caragiale și birjarii constănțeni

Duminică, 29 Iulie 2012, 16:24
1329
Cine nu știe casa aceea albă, cu o arhitectură frumoasă, inspirată din formele grecești, dintr-un colț al Pieței Ovidiu? E peste strada Traian de cea din măruntaiele căreia ies fiarele lungi și groase, veritabile șine de tren care n-au putut totuși face față unui feroce instinct distructiv.Este prima casă construită în Piața Ovidiu în stil eclectic, (arhitectul francez L.Givert fiind și el orientat spre art-nouveau, stilul modern al perioadei), în anul 1900, de către Gheorghe Hrisicos, un personaj controversat al vremii "care făcea pe-aici pe bancherul dintr-un simplu băiat de prăvălie". Așa relata ziarul Constanța la 26 noiembrie 1900, după cum menționează Doina Păuleanu în cartea sa "Spectacolul modernității târzii". În ton cu începuturile ei agitate - cu schimbări abrupte de destinație - când hotel cu cârciumă, când bancă - istoria ei recentă este, parcă, trasă la indigo (sau în tehnica copy-paste, să fim și noi în ton cu vremurile). Noi o știm, în ordine invers cronologică, drept sediul băncii comerciale, al răposatului Bancorex, înainte, până prin anii 90 fiind faimosul hotel și lăcaș de pierzanie, sau desfătare, depinde de privitor, "Pelican". Acum zace și ea pustie, cu fațada ei urâțită de faianța cu care a tapetat-o un proprietar cu un gust îndoielnic (putem spera doar că nu va avea soarta vecinei ei de secol și de stradă). Însă ne-o putem imagina și în perioada în care Piața Ovidiu răsuna de tropotul cailor pe piatra cubică și strigătele birjarilor tătari care împestrițau limba și pigmentau suflarea cosmopolită a nou-născutei Constanța din sărăcăcioasa comună Kustenge. Aceiași birjari care aliniau cele douăsprezece birje ale Constanței în furnicarul din fața gării așteptând trenul, și care, strigând într-o română pocită, își atrăgeau mușterii oferindu-se să-i ducă la "Caru" (Hotel Carol I), la "Tampett" (Hotel Gambetta) sau la "Ighilter" (Hotel d’Angleterre sau Englitera).Între vizitatorii de vază ai Constanței se număra la vremea aceea și Caragiale. El era unul dintre personajele pe care birjarii tătari îl amuzau copios. Doina Păuleanu consemnează în cartea ei o povestioară nostimă în care "Caragiale este autorul unui moment remarcabil cu birjari" chiar la Casa Hrisicos. Sosit la Constanța la începutul lui noiembrie 1909, într-o aleasă companie, Delavrancea, Vlahuță și Dobrogeanu Gherea, s-au întâlnit cu dr. Racovschi și Ioan N. Roman, «dejunând cu toții la Hrissicos, în mijlocul veseliei intime alimentată de verva "maestrului". Apoi au decis să viziteze plaja Mamaia, pe care unii n-o mai văzuseră iar alții doreau s-o mai vadă. Doi birjari, Asan și Memet fuseseră angajați din timp și așteptau cu trăsurile afară. Caragiale însă nu se arăta grăbit să plece cu tot zorul ce-i dau ceilalți. Glumele curgeau, timpul trecea. La un moment dat, când nimeni nu-l mai zorea, Caragiale se ridică: "Ei, acum hai să plecăm!"». În fața casei nu era însă decât unul din cei doi birjari tocmiți, Asan. Caragiale îl ia la întrebări: "Unde e Memet?" "S-a dus să-și plimbe cai, să le dezmorțească picioarele" (un ciubuc, desigur, în spiritul bineștiut) "Păi du-te după el și adu-l!", îi spune cu asprime Caragiale. Asan pleacă, dar după câteva minute vine Memet. "Memet, unde-i Asan?" îl ia la rost și pe acesta maestrul. "S-a dus să-și plimbe caii", răspunde acesta încercând să apere ciubucul colegului, fără să aibă însă habar de acesta. "Du-te și caută-l pe Asan!", îi ordonă Caragiale. Memet pleacă, Asan se întoarce. Singur. Se reiau întrebările, scuzele și trimisul în căutări. Și tot așa s-au rotit unul după altul, timp în care maestrul și compania s-au amuzat copios de suveica pe care acesta a creat-o. Într-un final cei doi, Asan și Memet, se întâlnesc și se întorc, în sfârșit, împreună la Casa Hrisicos de unde iau distinsa clientelă și purced către Mamaia.

Articole pe aceeasi tema

Pagina a fost generata in 0.2427 secunde