Anul 1919 sau despre România în tranşeele diplomaţiei

469
Anul 1919 sau despre România în tranşeele diplomaţiei - marioaracojoc32-1606750526.jpg

Articole recomandate

Dacă despre anul 1918 putem spune că a fost marcat de documentele Marii Uniri, despre anul 1919 putem afirma că a fost anul „bătăliilor diplomatice”. Tot ce a fost câştigat „cu arma în mână” de soldatul român urma să fie confirmat la masa negocierilor sau, dacă nu, totul ar fi fost în zadar.

Pentru diplomaţia românească, anul 1919 a fost un fel de…„vals pe marginea prăpastiei”. Astfel, ţara noastră a semnat Tratatul cu Germania din 28 iunie 1919 fără a avea posibilitatea de analiză a acestuia. Prin urmare, Ionel Brătianu a părăsit Conferinţa la 2 iulie 1919 provocând un anumit „disconfort diplomatic”, dacă avem în vedere că la Paris negocierile erau în plină desfăşurare. Mă refer şi la faptul că, în cadrul Conferinţei, „poziţia lui era singulară, aşa cum s-a văzut atunci când, la 30 mai 1919, a obţinut doar o amânare de 48 de ore, pentru a studia clauzale Tratatului cu Austria, fiind lăsat singur în faţa reprezentanţilor marilor puteri de Venizelos, Kramarz, Dmowsky şi Trumbici, reprezentanţii Greciei, Cehoslovaciei, Poloniei şi respectiv al Serbiei. Mai mult, Venizelos i-a spus enervat că nu se consideră ca reprezentant al unui stat independent; că marile puteri lucrau după placul lor şi că ele singure ţin în mâinile lor condiţiile ce voiesc a impune, iar Kramarz şi Dmowsky au arătat că ţările lor depind în întregime de marile puteri”.

În fapt, s-a cerut statelor ce s-au consolidat teritorial la finalul primei conflagraţii mondiale - României, Greciei, Poloniei, Cehoslovaciei şi Regatului Sârbo-Croato-Sloven asumarea unor obligaţii speciale în ceea ce priveşte protecţia minorităţilor. Nici guvernul condus de generalul Arthur Văitoianu nu a rezolvat criza.

În lucrarea „Memorii zilnice. Războiul naţional. Lupta pentru o nouă viaţă politică”, Nicolae Iorga nota: „22 ianuarie 1919. Radiograma din Paris spune că Brătianu a arătat la Conferinţă că România ar dori să-şi unească Basarabia, Bucovina, Ardealul şi Dobrogea şi că problema românească a fost retrimisă unei Comisiuni de experţi, câte doi din fiecare ţară. (...) 21 aprilie. S-a decis la Comitetul special să ni se recunoască Basarabia, Bucovina, minus un colţ de munte nelocuit, Ardealul până dincolo de Arad, Oradea, Sătmar şi Hust, iar din Banat, Timişoara şi Baziaş, nu însă Panciova cu Biserica Albă. Italia ar fi cu ungurii contra noastră şi cu noi contra sârbilor”...

„Nebunia” sau duritatea negocierilor de atunci

Am citat din Nicolae Iorga pentru a exemplifica doar o mică parte din „nebunia” sau duritatea negocierilor de atunci, iar însemnarea sa din ziua de 25 noiembrie rezumă tot: „25 noiembrie: Seara, Vaida arată ce s-a petrecut la Paris. De la început, Conferinţa, apoi cei patru au fost intratabili. Nici o jignire n-a fost cruţată celor mici. Deciziunile inapelabile li se comunicau cu câteva ceasuri înainte de datoria lor de a semna. Brătianu abia a putut smulge la timp clauzele din Tratatul cu Austria. Orice amabilitate şi omenie ar fi lipsit din aceste procedee tiranice. Harta graniţei noastre vestice s-a arătat numai în bucăţi răzleţe”.

Guvernul condus de Vaida-Voevod, după ultimatumul Consiliului Suprem ce a cerut României să semneze tratatele „fără discuţie, fără rezerve şi fără condiţiuni”, după demisia guvernului condus de generalul Văitoianu, a semnat Tratatul cu Austria la 10 septembrie 1919 la Saint Germain şi Tratatul Minorităţilor în 9 decembrie 1919 reuşind, prin negocieri, eliminarea articolelor 10 şi 11 din Tratatul Minorităţilor.

Iată că... acolo unde „nici o jignire n-a fost cruţată celor mici”, după cum spunea Nicolae Iorga, prin negocieri exemplare s-a putut obţine la masa diplomaţiei ceea ce se putea pierde după deja pierderile de vieţi omeneşti şi, nu numai, în timpul desfăşurării luptelor din prima conflagraţie mondială.

Ce preciza Tratatul de pace cu Austria

Astfel, în Tratatul de pace cu Austria s-au precizat următoarele:

„Art. 59 - Austria renunţă în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra părţii fostului ducat al Bucovinei cuprinsă dincoace de fruntariile României astfel cum vor fi fixate ulterior de principalele puteri aliate şi asociate.
Art. 60 - România consimte la înscrierea într-un tratat cu principalele puteri aliate şi asociate a unor dispoziţiuni pe care aceste puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti în România interesele locuitorilor ce se deosebesc prin rasă, limbă sau religie de majoritatea populaţiei”.

Spre finalul anului 1919, Vaida-Voievod spunea:

„M-am hotărât în convingerea mea că nu e permis să riscăm a pierde măcar o părticică din ceea ce cu atâtea jertfe, cu atâtea vieţi de eroi, cu atâtea nefericiri familiale s-a dobândit. M-am hotărât să fac acest salt în prăpastie, căci ştiam că, deşi poate eu unul voi fi o jertfă, totuşi ţara va fi salvată de urmările grave ale unei rupturi cu aliaţii. Şi ştiam că în acea prăpastie, nu schilăvire, nu moarte ne aşteaptă, ci aşteaptă prietenia Americei, Engliterei, Franţei, Italiei, a marelor noastre aliate de eri, de azi şi de mâine”.

Pentru România, deşi valsul diplomatic a fost pe marginea prăpastiei, acesta a fost un succes. Anul 1919 a fost un succes şi un model de negociere a interesului naţional. Iar anul ce a urmat ... 1920...a consolidat acest fapt. Chiar dacă făcând apel la Nicolae Iorga...pentru „cei mici”, jignirile nu se vor opri. Niciodată. Important este să ştii să te lupţi şi în „tranşeele diplomatice”. Iar România... cândva... a ştiut...

Conf. univ. dr. Mariana COJOC, Universitatea „Ovidius” din Constanţa



Comentează știrea

Nu există comentarii introduse pentru acest articol!

Articole pe aceeași temă

Pagina a fost generata in 0.4696 secunde