Matematicianul Constantin Grasu:

"Admiterea pe bază de dosare a creat presiuni colaterale"

Ştire online publicată Luni, 02 Noiembrie 2015. Autor: Simona ANGHEL
Conf. univ. dr. Constantin Grasu
Pentru generații întregi de absolvenți ai fostului Liceu industrial nr. 10 din Constanța, actualmente Liceul Teoretic „Ovidius”, conf. univ. dr. Constantin Grasu a reprezentat acel dascăl care a influențat destine, mulți dintre foștii săi elevi recunoscând că-i datorează chiar și cariera urmată în medicină.


- Cum a debutat pasiunea aceasta colosală pentru matematică?
- Când am intrat în clasa I aveam deja toate cunoștințele aprofundate, pentru că fratele meu, mai mare cu doi, a fost instruit îndeaproape de mama. Găseam soluții surprinzătoare la problemele de matematică și mi-aduc aminte cu mare plăcere că am învățat să rezolv problemele de urmărire, de tip ogar-vulpe, la clasa a IV-a, de la o persoană din sat care nu avea decât șase clase. A fost singura persoană care mi-a explicat în mod concret cum se rezolvă o problemă de matematică. De la niciunul dintre profesorii mei n-am învățat atât de clar și atunci am înțeles că matematica este uluitor de frumoasă. Îmi mai aduc aminte de celebrul profesor de Analiză matematică, Nicolae Dinculeanu, din anul I, prin 1964 care ne-a spus «Stimații mei colegi studenți și studente, matematica este ca o femeie foarte frumoasă. Cum ai neglijat-o, cum te-a părăsit!».


De-a lungul studiilor mele, încă de prin clasa a V-a, am fost prigonit din cauza faptului că am fost considerat pui de legionar. În a V-a am învățat la Ceamurlia de Jos, în a VI-a la Baia, în a VII-a la Târgușor. În a VIII-a nu-mi primea dosarul decât la profesională sau la seral și am obligat-o pe mama să divorțeze și a plătit 1.000 de lei divorțul în anul 1960, veniturile ei pe trei ani de la CAP. Cu mare dificultate, am intrat la liceu la Cernavodă, chiar cu bursă și m-am ocupat de pregătirea la matematică a colegilor mai mici, ca să mă pot întreține. În clasa a IX-a o anonimă avea să-mi dea peste cap destinul. Aveam să ajung să studiez la complexul preventorial din Predeal, printr-un aranjament făcut de fostul director Urluială cu directorul spitalului din Cernavodă. Pentru examenul de maturitate, care se dădea la șapte materii, a trebuit să mă întorc la liceul de baștină, în clasa a XI-a, la Cernavodă. Șansa mea a fost să fie președintele comisiei decanul unei facultăți de la Politehnică, profesor de matematică. Învățasem la toate materiile pentru că am plecat la drum în viață pe principiul că nu se știe ce voi face în viață și trebuie să știu să fac de toate.


După ce am absolvit examenul de maturitate, am încercat să-mi depun dosarul la Facultatea de drept, apoi la Arhitectură. La Politehnică nu voiam, așa că mi-am încercat norocul la Matematică. Destinul a făcut să împart aceeași soartă cu un coleg ungur, Horvath, cu care am „măsluit” diplomele ca să putem fi admiși. 


- Deci ați intrat „fraudulos” la Facultatea de matematică?
- Accesul a fost un pic cu o falsitate, dar am susținut examen, am fost bursier și am terminat șef de promoție pe țară. Repartizarea s-a făcut la Cluj, ministrul Învățământului de atunci fiind Jean Livescu. Și cum se înființase Institutul de aviație în anul 1968, Institutul de mecanica fluidelor și construcții aerospațiale București, acolo mi-am dorit să ajung. Din păcate, și acolo am avut de tras, din cauza dosarului blindat… Eu pui de legionar ajungeam să lucrez acolo.


În luna februarie 1972 aveam să ajung înapoi la Constanța, profesor la Institutul Pedagogic, unde am predat matematică și inginerie, dar după două luni, tot din cauza unei anonime aveam să provoc un mare scandal. În 1979, când s-au restrâns posturile, primul pe listă am fost eu.


Și la 1 septembrie 1979 am ajuns la catedra Liceului de matematică-fizică nr. 1, apoi Industrial nr. 10, actualmente „Ovidius”. Până în anul 1990, îmi amintesc cu mare plăcere că am avut generații excepționale de elevi. În 1990 am fost ales director, moment în care m-am zbătut și pentru viitorul actualei Universități „Ovidius”.


În acel an, încercau să aducă Medicina și Biologia la Constanța și era rector al universității și prefect al Constanței Adrian Rădulescu. Mi-amintesc că o comisie de la București venise să verifice dacă există condiții pentru a fi aduși 350 de studenți de la Craiova, picați cu 8,50, pentru care le trebuiau două amfiteatre de vreo 300 de locuri și 10 săli de clasă. Moment în care eu umblam cu hârtii să dăm liceului denumirea de „Ovidius”. I-am spus prefectului că dacă semna se putea rezolva și această doleanță. Mi-a semnat și astfel au luat ființă cele două facultăți.


Pe 11 ianuarie 1995, în ședință de Guvern, ca urmare a presiunilor pe care le-am făcut asupra ministrului Liviu Maior, în calitatea pe care o aveam de vicepreședinte PUNR ales la vremea respectivă să-l secondez pe Gheorghe Funar, Universitatea „Ovidius” era declarată obiectiv strategic. Ceea ce însemna că toate investițiile din învățământul superior se centrau către acest obiectiv, care trebuia terminat în cinci ani. Cu tot cu Campus, cu tot terenul și toate clădirile, urmau să fie terminate în intervalul 1995-2000.
Dar cum s-a întâmplat de multe ori în Universitatea „Ovidius” și în România, pe care nu vreau să le mai povestesc, de ce să ajungă obiectiv strategic, de ce să intervină PUNR, de ce să spună Grasu că a făcut el asta??? Senatul universității nu a fost de acord cu această decizie și nu au confirmat decizia ministerului. Ca urmare încă ne chinuim să construim obiectivele inițiale pentru Universitatea „Ovidius”. 


- Deci chiar propriul Senat și-a sabotat dezvoltarea?
- Da, au mai refuzat multe proiecte, printre care și cel legat de Colegiul Energetic, unde voiam să dezvoltăm, prin renovarea căminelor și a cantinei, un centru european de formare și dezvoltare a cadrelor didactice. Și atunci s-a spus că vrea Grasu să-și facă universitate paralelă. Au fost bătălii interne pentru care nu aș vrea să-i acuz, întrucât au făcut totuși și ei lucruri bune. Dar undeva acea invidie sau nu știu cum s-o definesc a pus frână unei dezvoltări care ar fi transformat-o în cel mai modern centru universitar din Europa de est. Dacă se punea în aplicare proiectul acela. 


- Vă simțiți mai mult legat de universitate decât de liceul „Ovidius”?
- Aici, la liceu, mi-am format toți elevii care sunt acum între 45-50 ani, cu cariere de succes peste hotare. Și care își aduc aminte de mine cu plăcere că i-am învățat să gândească. Iar olimpicii mei puternici de-a IX-a sau a X-a în a XI-a mai veneau câțiva la olimpiadă, iar în a XII-a descopeream că vor să urmeze medicina. Și i-am întrebat de ce, iar răspunsul lor a fost „Nu dvs ați spus că un medic ajunge să fie excepțional dacă are o gândire logică, perfectă, pentru a da diagnostice”.


- De ce nu mai există aceeași emulație în rândul actualelor generații de elevi?
- Rețineți că s-au produs numeroase greșeli de organizare ale învățământului. Faptul că s-a acceptat admiterea pe bază de dosare, din acel moment au început presiunile colaterale. Și așa se trezesc cu copii cu note de 9 și 10, dar care nu știu tabla înmulțirii. Sau când îl întrebi niște date elementare despre geografie sau istorie habar nu are, dar media lui de absolvire este 9,50. Și-atunci dacă se poate așa de ce să mai transpire? Au apărut universitățile private, fapt care a obligat universitățile de stat să meargă și ele pe dosare. În această situație, subfinanțate fiind, cu ce să plătești profesorul? Asistăm la un cerc vicios în care profesorul închide ochii ca să nu lase repetenți. Asta s-a întâmplat după 1995. Iar după 2000 încolo asistăm la o explozie de „genii” în România. Care termină câte două-trei facultăți, două-trei masterate și îl întrebi ce a făcut și cu cine și habar nu are. Și-atunci astfel de oameni cu patalama sunt promovați de partidele politice, care îi scot în față nu pentru că-s valori, ci pentru că sunt ușor manevrabili.


- Atunci către ce ne îndreptăm, mai există speranță?
- Da, există și când spun asta mă refer la generația nepoțelului meu, care este clasa a V-a la „Ovidius” și căruia i-am spus că trebuie să aibă mare grijă că aici tatăl lui a fost șef de promoție, iar bunicul director. Generația asta foarte mică are niște părinți foarte interesați. Foștii mei elevi au ajuns să-mi dea dreptate când le spuneam, pe vremea lui Ceaușescu, că vor veni niște vremuri grele și o să fie nevoie de valori. Eu m-am străduit permanent să dau ceva din mine, să le rămână ceva, iar ei mărturisesc că le-am aprins flacăra vie a unei continue perfecționări. Și astăzi avem profesori care se dăruiesc meseriei lor, dar prea puțini, e-adevărat, pentru că banul joacă totul și nu onoarea, și-atunci prestigiul cade în plan secund.


Din păcate, abia în următorii 10 ani vom asista la lucruri făcute așa cum trebuie. 


Distribuie :

Articole de la acelaşi autor

Top ştiri din ultimele 7 zile

ziare & stiri Revista presei
Pagina a fost generata in 0.9294 secunde