26 septembrie - Praznicul de pomenire şi cinstire a Sfântului Voievod Neagoe Basarab. 500 de ani de la stingerea sa

1211

Articole recomandate

N. Iorga – „domn cu apucături împărătești, cu atâta dor de frumusețe cum nu mai avusesem altul înainte de dânsul, ziditor al Mănăstirii Argeșului”

În pomelnicul atât de prețios al muritorilor vrednici de înălțare în rândurile Sfinților neamului nostru, ziua de 26 septembrie este de o mare încărcătură naţional-spirituală şi creştin-orodoxă – potrivit Hotărârii Sfântului Sinod al B.O.R., din 8-9 iulie 2008, pentru această dată s-a statornicit ca întreaga obşte a drept-credincioșilor români să-l pomenească, prin orânduite slujbe și praznice, pe Sfântul Voievod Neagoe Basarab, Domn al Țării Românești (1512-1521), săvârșit din viața pământeană la 15 septembrie 1521; la acel solemn moment al canonizării, Patriarhul Daniel avea să arate că „Sfântul Voievod Neagoe Basarab a avut un suflet mare, o puternică iubire față de Dumnezeu, arătată mai ales în ctitorirea sau zidirea de biserici, în iubirea foarte mare pentru popor, pentru opera culturală creștină, dar și o iubire pentru celelalte Biserici Ortodoxe din lume. El a fost un bun român și un bun ortodox, cu o deschidere universală”. Sau, cum arată N. Iorga, „Un domn muntean nou, cărturar sârguincios, judecător isteț al lucrărilor frumoase, ziditorul mănăstirii Argeșului, Neagoe, Basarab al IV-lea, mai deseori se înfățișează cu grija aurului și argintului potirelor, cădelniților și altor podoabe bisericești decât cu a fierului armelor”.

Februarie 1512: „începea o domnie evlavioasă, de strălucite ctitorii, de bună pace pentru toată lumea”

N. Iorga s-a preocupat și de cercetarea și punerea în evidență științifică a personalității lui Neagoe Basarab, a epocii lui, a operei sale constructive, editoriale și moral-pilduitoare. A celui care „un nou «David» pentru călugării de orice neam”, în mai puțin de un deceniu – a încetat din viață când nu împlinise 40 de ani – a realizat o bogată operă național-ortodoxă, în contextul epocii, fiind un veritabil „domn cu apucături împărătești, domn cu atâta dor de frumusețe cum nu mai avusesem altul înainte de dânsul”. Marele nostru istoric a editat la începutul secolului trecut opera, scrisă, de căpătâi a învățatului Domn, însoțind-o de o consistentă Prefață, anume – Învățăturile lui Neagoe-Vodă (Basarab) către fiul său Teodosie. Cu o prefață de N. Iorga, Editura Societățiĭ „Neamul Românesc”, Văleniĭ-de-Munte, 1910 /336 pp./. Și a rezervat pagini consistente în lucrările sale Voievodului în lucrări documentare, tematice sau de sinteză; astfel, în Istoria poporului românesc (apărută în 1908; va cunoaște mai multe ediții), se arată: „Însurat cu o scoborâtoare din vechiul neam de despoți al Serbiei, sfătuit și ajutat de puternicii săi unchi (din marele și bogatul neam al Craioveștilor – n.n.), sigur, prin darurile pe care le făcea, de îngăduirea turcilor dunăreni din neamul Mihaloglilor, Neagoe Basarab n-a căutat să-și întindă stăpânirea în dauna nimănui. A trăit în pace cu moldovenii și n-a cerut de la regele Ungariei, nici de la voievodul ardelean cedarea feudelor ardelene ale domnilor munteni, Făgărașul și Amlașul”.

De asemenea, în Istoria Bisericii Românești, el relevă că „Domnia de nouă ani a întemeietorului, înnoitorului și dăruitorului atâtor biserici și mănăstiri e strâns legată de înaintarea Bisericii noastre, cu arta, literatura și cultura pe care le aducea în chip firesc după sine”.

... „avem noi destui meșteri cari ar fi putut face mai frumos de cum a făcut“ meșterul adus de la Sibiu

Opera constructivă care-i va aduce Voievodului faima în epocă și în posteritate a fost construirea Mănăstirii Argeșului. În ampla Istoria românilor (zece volume), un capitol din vol. IV (Cavalerii) este intitulat Hegemonia culturală a lui Basarab Neagoe, unde se detaliază, între altele: cu doamna Milița, „cunoscută de obicei supt numele de Despina, va începe, întrebuințând argintari de la Sibiu, lucrul la fundația sa, scumpă și mult iubită de la Argeș: când lucrul nu-i plăcea, ci-l găsea «țigănesc» – pe latinește «ad modum Ciganorum» –, priceputul în materie de artă protesta: «avem noi destui meșteri cari ar fi putut face mai frumos de cum a făcut el (meșterul adus de la Sibiu – n.n.)». Îi trebuiau – și ni s-au păstrat scrisorile – «tipare», meșteri pentru salbe din mărgăritare, ceasornice. La 1519 el cerea din nou pe meșterii sculptori de la Sibiiu pentru aceeași mare ctitorie a lui, care-i păstrează cea mai curată glorie: lor li se datoresc și săpăturile mormintelor domnești”.

La târnosirea sfântului locaș, de o frumusețe nemaivăzută în lumea ortodoxă, la 15 august 1517, au fost prezenți toți înalții ierarhi ai Ortodoxiei (el a fost donatorul cel mai generos și constant al lăcașurilor de la Muntele Athos și din alte părți ale Ortodoxiei din vremea Turcocrației) – „După ce se înălțase lăcașul cu puternicii stâlpi de piatră în pronaos, cu îngustele ferești oblice în turle, cu brâul și plăcile sculptate, de formă armenească, pe linii înălțate peste măsura obișnuită în Serbia, înfățișă, alături de sfinții închinărilor obișnuite, pe înșiși ctitorii, în veșminte împărătești, cu înaltele coroane pe cap, ținându-și strânși în falduri copiii, dintre cari fiii Ioan și Petru nu trăiră, pe când împrejur se întinde strălucita frescă a vechilor domni, de la Mircea, în haină de viteaz apusean, până la ginerele lui Basarab, Radu, cu masiva față pătrată și mustățile lungi, grele, plecate”.

...„cel dintâi scriitor bisericesc ridicat din mijlocul românilor se hotărî a urma după pilda vechilor Împărați bizantini și a da coconului Teodosie sfaturi de cârmuire”


N. Iorga îl portretizează astfel: „Neagoe este tipul Cesarului bizantin: o pictură care a ajuns populară îl înfățișează împreună cu Milița și copiii lor, cu coroane enorme, cu părul făcut zulufi și atârnând în jos, cum e înfățișat și Radu-cel-Mare, cu haine grele, într-un aspect ierarhic, de pare că sunt clerici, și nu Domni”.

Era însă și un prea-învățat Domn – contemporan cu iluștrii umaniști Erasmus din Rotterdam (1466-1536) și Niccolò Machiavelli (1469-1527) –, care a conceput o primă capodoperă din literatura noastră – și sud-est europeană –, deopotrivă cu caracter moralizator și politico-diplomatic, prețioasele Învățături către fiul său Teodosie: „După moartea mamei sale, Neaga, a fiilor săi Petru și Ioan, când domnescul părinte văzu că moștenirea sa se sprijină numai asupra lui Teodosie, simțind, pentru el însuși, nevoie de îmbărbătare și nevoie de învățătură pentru un copil fraged, pe care vedea că va trebui să-l lase curând în luptă cu furtunile strașnice ale urilor politice, Neagoe se hotărî a urma după pilda vechilor Împărați bizantini, a căror cunună de aur și-o punea pe cap în zugrăveala ctitoriilor sale, și a da coconului Teodosie sfaturi de cârmuire”.

Sunt nu doar simple „sfaturi” din partea unui cârmuitor deosebit de cult, opul său (scris în slavonește, mai apoi tradus în greacă și română) constituind un veritabil manual de guvernare și diplomație – „Neagoe ajunse a ști pe deplin toată Scriptura, unele tâlcuri ale ei, unele compilații religioase și vreun cronograf, în care se cuprindea istoria omenirii păgâne și creștine supt rubrice din Biblie și din istoria romanilor, bizantinilor și a țarilor slavi; se poate chiar ca în cetirile lui să fi dat de vreun tratat de tactică din acelea pe care, printr-o serie de copieri și prelucrări, ni le-a lăsat Bizanțul”.

Stoica LASCU



Comentează știrea

Nu există comentarii introduse pentru acest articol!

Articole pe aceeași temă

Pagina a fost generata in 0.4245 secunde