Sfânta îmbulzeală

N-am priceput niciodată cum sfintele și cinstitele noastre pelerinaje și alte manifestări religioase - care ar trebui să impună un anumit respect, pioșenie - s-au transformat într-un adevărat circ. Mii de oameni își lustruiesc bine coatele și încep goana pentru a ajunge cât mai în față. De altfel, oameni bolnavi, în suferință, cu probleme, vârstnici care au venit să ceara ajutor dumnezeiesc. Cu toate aceasta, coloanele de jandarmi nu pot face față forței credincioșilor, care dărâmă garduri de oțel și calcă tot ce prind în picioare.
Ieri am văzut la tv o știre demențială: o adevărată luptă pentru sarmalele date de Sfânta Paraschiva. "Mi-a luat sarmalele. M-a lovit cu pumnul în stomac și mi-a furat farfuria. N-am mai mâncat sarmale de anul trecut, de la Sfânta", s-a plâns polițiștilor unul dintre pelerini, venit din Vaslui.
Asta mi-a adus în minte de ce am pățit chiar eu, în peștera Sfântului Andrei, în timp ce un impresionant sobor de preoți ne îndemna să ne rugăm și să ne facem crucile cuvenite: brusc, din poșetă, mi-a dispărut reportofonul. Și, când m-am uitat în jur, erau numai persoane cuvioase, sfioase, credincioase de-ale noastre care nu aveau loc de picioarele mele să se aplece așa cum le cere credința.
Colac peste pupăză, ieri dimineață, la o biserică de cartier, un grup înverșunat de credincioase m-a oprit la intrare, nu care cumva să le iau locul, deși nu voiam decât să intru și să cumpăr o amărâtă de lumânare.
M-or acuza unii că fac și că dreg și că nu sunt cuvioasă, dar, să ne ierte Dumnezeu, ceea ce văd că se întâmplă acum la pelerinaj și slujbe întrece orice limită. Cică sunt oameni suferinzi, bolnavi - or fi, nu zic nu -, dar din moment ce sar pe tine, te îmbrâncesc cu o putere nebănuită ca să ajungă mai în față, trag jandarmii de mâini, asta ce mai e? Credință, pioșenie?
Am ajuns la o extremă care pe mine personal mă înfioară. Și eu sunt credincioasă, dar nu am crezut vreodată că trebuie să mă înarmez cu atâta stoicism ca să pot asista la o slujbă sau să ajung la o icoană.
Cum s-a ajuns aici? Ați văzut știrile de ieri, de la Iași, și cred că mulți de vârsta mea au trăit același sentiment - de uimire și, în același timp, de milă. Am ajuns un popor care se agăță de o minune, pentru că singuri nu mai putem să îndreptăm lucrurile. Și, pentru asta, facem exact invers decât ne învață credința ortodoxă: îmbrâncim, furăm, lovim. Ce altă minune va veni să îndrepte și lucrurile astea?

N-am priceput niciodată cum sfintele și cinstitele noastre pelerinaje și alte manifestări religioase - care ar trebui să impună un anumit respect, pioșenie - s-au transformat într-un adevărat circ. Mii de oameni își lustruiesc bine coatele și încep goana pentru a ajunge cât mai în față. De altfel, oameni bolnavi, în suferință, cu probleme, vârstnici care au venit să ceara ajutor dumnezeiesc. Cu toate aceasta, coloanele de jandarmi nu pot face față forței credincioșilor, care dărâmă garduri de oțel și calcă tot ce prind în picioare.
Ieri am văzut la tv o știre demențială: o adevărată luptă pentru sarmalele date de Sfânta Paraschiva. "Mi-a luat sarmalele. M-a lovit cu pumnul în stomac și mi-a furat farfuria. N-am mai mâncat sarmale de anul trecut, de la Sfânta", s-a plâns polițiștilor unul dintre pelerini, venit din Vaslui.
Asta mi-a adus în minte de ce am pățit chiar eu, în peștera Sfântului Andrei, în timp ce un impresionant sobor de preoți ne îndemna să ne rugăm și să ne facem crucile cuvenite: brusc, din poșetă, mi-a dispărut reportofonul. Și, când m-am uitat în jur, erau numai persoane cuvioase, sfioase, credincioase de-ale noastre care nu aveau loc de picioarele mele să se aplece așa cum le cere credința.
Colac peste pupăză, ieri dimineață, la o biserică de cartier, un grup înverșunat de credincioase m-a oprit la intrare, nu care cumva să le iau locul, deși nu voiam decât să intru și să cumpăr o amărâtă de lumânare.
M-or acuza unii că fac și că dreg și că nu sunt cuvioasă, dar, să ne ierte Dumnezeu, ceea ce văd că se întâmplă acum la pelerinaj și slujbe întrece orice limită. Cică sunt oameni suferinzi, bolnavi - or fi, nu zic nu -, dar din moment ce sar pe tine, te îmbrâncesc cu o putere nebănuită ca să ajungă mai în față, trag jandarmii de mâini, asta ce mai e? Credință, pioșenie?
Am ajuns la o extremă care pe mine personal mă înfioară. Și eu sunt credincioasă, dar nu am crezut vreodată că trebuie să mă înarmez cu atâta stoicism ca să pot asista la o slujbă sau să ajung la o icoană.
Cum s-a ajuns aici? Ați văzut știrile de ieri, de la Iași, și cred că mulți de vârsta mea au trăit același sentiment - de uimire și, în același timp, de milă. Am ajuns un popor care se agăță de o minune, pentru că singuri nu mai putem să îndreptăm lucrurile. Și, pentru asta, facem exact invers decât ne învață credința ortodoxă: îmbrâncim, furăm, lovim. Ce altă minune va veni să îndrepte și lucrurile astea?