Obsesia Iohannis

Nu contest calitățile manageriale ale primarului Sibiului, neamțul Klaus Iohannis. Dimpotrivă, acum vreun an, chiar am scris un amplu material în care făceam o paralelă între Sibiu, capitală culturală europeană, și… Constanța noastră, veșnic etalon de incultură.
Constat, însă, că Iohannis a devenit acum o marionetă în mâinile unor maeștri păpușari, strategi manipulatori, mânați în luptă doar de dorința de răzbunare. Primarul Sibiului a devenit un laitmotiv inventat și ținut în viață cu vorbe grele și ieșiri televizate agresive doar pentru a crea impresia unei false unități între adversarii de ieri.
Repetând obsesiv numele lui Iohannis și creând în jurul lui un scenariu utopic de majoritate politică solidă în România, Crin Antonescu a ieșit, mult prea curând, după cum apreciază mulți liberali din teritoriu, și a pus gaj numele neamțului pentru a intra în horă cu pesediștii. S-au aliat și udemeriștii, mânați, spun ei, de o veche prietenie cu principalii perdanți ai alegerilor prezidențiale, liberalii, și dansul poate să înceapă.
La centru, toată lumea este, așadar, de acord, se bate palma împotriva lui Băsescu, iar orientarea politică nu mai contează. Printre cei mai mici membri de partid, pe spinarea cărora pică de fapt tot greul în toate campaniile, din rândul cărora cad capetele după câte un eșec electoral, domnește însă nemulțumirea.
Pe bună dreptate, se aude întrebarea: "pe noi ne-a întrebat cineva, ceva?". Ei bine, nu! Pentru că orgoliile șefilor de la București sunt mult prea mari, amenințarea de a fi puși la colțul de rușine în fața țării este pe măsură, și, până una alta, ce atâta segregație politică? Ce dacă a venit și ziua în care dreapta se contopește cu stânga, în numele unei obsesii comune: Iohannis?
Nu trebuie uitat, însă, că o astfel de alianță născută tot dintr-o bolnăvicioasă poftă de răzbunare s-a conturat și în 2007. A fost 19 mai 2007 - data la care poporul a contrazis obsesia celor 322 de parlamentari care cereau demiterea lui Traian Băsescu din funcția de președinte. În urma votului de atunci, politicienii au putut vedea că românul nu trebuie subestimat. Odată aflat în cabina de vot, singur față în față cu buletinul și ștampila, el cântărește bine cât a făcut partidul pentru el și cât face el pentru partid, despică în patru firele alianței și realizează că, până la el, nu mai ajung nici funcțiile, nici banii, nimic… doar veșnica datorie de a munci pe brânci și de a susține financiar, fie sub forma donației, a cotizației sau a sponsorizării, și viitoarea campanie pentru obsesia granzilor de la București.