Mai multe ştiri online:

Unirea Principatelor - întâmplare sau destin?

Ştire online publicată Marţi, 23 Ianuarie 2018. Autor: Cuget Liber Online.
Că ne-am unit la 24 Ianuarie 1859 a fost întâmplare sau destin? 


Ioniță Caloian proclama pe la 1200, în fața cruciaților latini, „Imperiul Roman prin români”; Iancu de Hunedoara și-a căsătorit o soră bătrână cu domnul Moldovei pentru a deține controlul asupra țării, iar în Muntenia intra și ieșea când voia; Ștefan cel Mare și-a luat de soție o domniță Basarabă și a cheltuit douăzeci de ani de lupte armate și diplomatice pentru a ajunge să aibă Țara Românească sub control, fără a reuși, iar în Transilvania deținea teritorii importante; Petru Rareș, fiul său, și-a căsătorit o fiică cu domnul muntean Vlad Înecatul, iar în Transilvania deținea mai multă putere și influență decât voievodul - mai apoi regele - Ioan Zapolya; legăturile economice, politice, militare și dinastice dintre cele trei țări românești erau de veacuri foarte strânse, în ciuda neînțelegerilor trecătoare, iar aceste fapte sunt probate de documente și mărturii. 


Mihai Viteazul n-a apărut pe teren virgin cu a sa „pohtă ce-am pohtit”, căci boierii și domnii români nu erau troglodiți, ci știau destulă carte latinească pentru a-i citi pe Plinius, Herodot sau Strabon în școlile pe care le frecventau (în mănăstirile din țară sau de la Muntele Athos, ori la Frăția ortodoxă din Lvov, cu a sa universitate vestită în tot Orientul). 


Că Ștefan cel Mare sau Petru Rareș n-au strigat prin Europa „Dacia rediviva!” sau „Trăiască România Mare!”, asta nu arată decât că erau oameni cu capul pe umeri: au făptuit pe tăcute, sau au încercat să făptuiască. Ce-ar fi însemnat să strige în gura mare „Unire!”, cu turcii, ungurii și polonii (iar mai apoi cu turcii, austriecii și rușii) în coaste? 


O schimbare de mentalitate 


Țările românești deveneau câmpuri de bătălie între cele trei mari puteri europene suzerane, cu tot cortegiul de jafuri, incendieri, violuri și nenorociri pe care le-au implicat întotdeauna războaiele; în plus, era nevoie de schimbarea mentalității (iar!) a unei mari părți din boierime, care nu accepta să vină un moldovean la ea în Muntenia, să-i poruncească (sau viceversa; chiar Mihai Viteazul a fost nevoit să numească un domn asociat în Moldova, în 1600, pentru a nu leza acest patriotism local interesat financiar, iar în Transilvania a recunoscut rangurile nobilimii ungurești, ca o tranziție nefinalizată spre o unire deplină care n-a mai avut loc). 


Poate că turcilor le-ar fi convenit un stat-tampon între ei și austrieci, dovadă că au acceptat unirea Țării Românești cu Transilvania la 1599; dar austriecii și polonii s-au temut de o putere prea mare a țărilor române, așa că Mihai Viteazul a fost trădat și ucis, iar țările române au revenit la vechea stare de lucruri, din toată lupta dusă de viteazul Mihai vodă rămânând în memoria populară doar visul realizabil al unirii depline. 


„Un regat care să se cheme România“ 


Acest vis s-a dezvoltat în conștientul colectiv și s-a arătat în câteva rânduri, favorizat și de includerea tâlhărească a Transilvaniei în Imperiul Romano-german în 1699, de Unirea forțată cu Roma (greco-catolicii) sau de faptul că generalul Adolf Buccow ordona la 13 iunie 1761 bombardarea mănăstirilor ortodoxe românești, ca răspuns la revolta declanșată la 1744 de români împotriva acestei Uniri. S-au pus astfel bazele unei Partide Naționale atât la București, cât și la Iași, factorii politici responsabili și cu o viziune mai largă decât binele personal militând pentru unirea celor două principate extracarpatice, ca un prim pas spre unirea deplină, cu Transilvania, Banatul și Partium („un frumos, unic regat rotund cu hotare pe care parcă le-a ridicat natura”, scria Dimitrie Golescu). Au cerut rușilor chiar unirea principatelor sub oblăduirea marilor puteri (la congresul de la Focșani-București, în 1772-1773), dar răspunsul a fost ocupația rusească și înăsprirea regimului fanariot; au urmat răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan (1784) - înăbușită în sânge de austrieci -, revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821) - înăbușită în sânge de turci și de ruși - apoi revoluția de la 1848, când Costache Negri cerea din Paris „Un regat care să se cheme România”, iar Nicolae Bălcescu scria lucid: „ciocnirea de interese dintre marile puteri din această parte a Europei a făcut ca nici una dintre ele să nu se identifice cu problema unității românilor” și amintea tuturor: „ca primă chestie de viață și putere, Unirea principatelor, deocamdată”. 
Și această generație plină de idealurile înalte ale libertății, fiii și nepoții luptătorilor de la 1772-1774 și 1821, au făptuit Unirea principatelor de la 24 ianuarie 1859, în urma voinței exprimate și de Adunările ad-hoc din vara lui 1857 pentru o singură țară, numită România. 


Un proces de luptă timp de câteva secole 


A fost, așadar, Unirea Principatelor o întâmplare? Nu, ci a fost un proces lung de conștientizare, de pregătire și de luptă timp de câteva secole. A fost destin? Dacă a fost destin, nimeni nu l-a așteptat cu mâinile-n sân. Au existat și voci contra ideii, firește; dar nimic nu ne poate lămuri mai bine decât povestea lui Ion Creangă scrisă acum mai bine de un veac: „Moș Ion Roată și Unirea”. Probabil gusturile noastre moderne o vor considera banală; banală e și pâinea, dar fără ea pe masă nu merge. 
Scriitor Gabriela VLAD


Distribuie :

Top ştiri din ultimele 7 zile

ziare & stiri Revista presei
Pagina a fost generata in 0.7237 secunde