Cât de departe pot merge unii părinți cu pretențiile

Copilul nu este un simplu "robot", care trebuie să se comporte și să gândească numai după cum doresc părinții.

Nu spunem o noutate, aproape toți părinții își doresc și se așteaptă de la copiii lor să le fie sprijin de nădejde la bătrânețe, să le dea o cană cu apă, cum se spune la români. Este de la sine înțeles că un copil, odată ajuns adult, ar trebui să fie responsabil și să arate grijă și respect părinților vârstnici, confirmă și psihologul Alina Pandrea. Dar asta nu înseamnă că părinții trebuie să-i împovăreze într-atât, încât să le ceară copiilor imposibilul, mergând atât de departe, încât să se opună felului în care aceștia doresc să-și trăiască propria viață, pe motiv că au fost aduși pe lume pentru a le fi sprijin la bătrânețe: "Schimb pe schimb, te-am făcut, te-am crescut, am avut grijă de tine până te-am văzut la casa ta, la bătrânețe, ești obligat să-mi întorci serviciile. Sau, și mai rău, eu te-am făcut, eu te omor!". Or, mostre atât de crase de egoism nu fac decât să afecteze drumul copiilor și să altereze relația cu părinții. Asupra unei situații de acest gen a dorit să atragă, astăzi, atenția o tânără, sufocată de pretențiile exagerate ale părinților, pe care, de altfel, îi iubește mult.

Toate au o limită

"La noi, la turci, respectul pentru părinți este ceva mai special, să mă scuze cei de alte etnii. De multe ori, este chiar ceva exagerat, mulți părinți au concepții foarte vechi, și cu toate că nu sunt foarte bătrâni, nu le scoți din ale lor, poți să te dai și peste cap de câte ori vor ei. Poate că noi, tinerii, nu-i respectăm mereu așa cum au ei pretenții, dar dacă auzi toată ziua că te-au făcut să le dai o cană de apă la bătrânețe, nu te simți bine, oricât ți-ai iubi părintele. Eu nu văd lucrurile astea la schimb, respectul și grija pentru părinți sunt obligatorii, dar și părintele trebuie să aibă res-pect pentru felul cum copilul alege să-și trăiască viața. Suferim cu toții fără rost. Părinții exagerați au probleme psihice, trebuie duși la psihiatru, sau ce e de făcut? Părinții mei sunt abonați la Cuget Liber și tare mi-ar plăcea să citească ce părere are psihologul de pretențiile lor". Tânăra, care se consideră depășită de pretențiile părinților, ne-a mărturisit că aceștia i-ar pune totul la picioare, atât de mult o iubesc, însă, pentru faptul că este singurul lor copil, nu-i permit nici măcar să studieze în afara Constanței.

Frustrare, chiar depresie

Dincolo de dorința firească a majorității părinților de a avea copiii aproape, mai ales la bătrânețe, psihologul consideră că situații de genul celei prezentate mai sus arată că părinții au o mare frustrare, chiar o formă de depresie, care-i deter-mină să se simtă neglijați, chiar abandonați, când copilul lor, mai ales dacă este și singurul, înțelege să-și urmeze drumul în viață departe de ei. Astfel de părinți, oricât li s-ar explica, adesea nu înțeleg, sau, chiar dacă înțeleg, nu vor să accepte justificările copiilor, de cele mai multe ori de bun simț. Au și ei propriile probleme, propriile viziuni despre viață, iar eternul conflict dintre generații nu trebuie să meargă atât de departe, încât părinții să nu țină cont de idealurile copiilor. Este adevărat că, în copilărie, și copiii așteaptă înțelegere, protecție, iubire, susținere din partea părinților, iar dacă nu le primesc, sunt traumatizați pe viață. La fel, când părinții ajung la bătrânețe, au aceleași așteptări pe care copiii le-au avut de la ei când erau mici, iar dacă sunt părăsiți, trăiesc mari traume. Psihologul spune însă că toate studiile pe această temă au demonstrat că problemele emoționale ale părinților sunt transferate asupra copilului, și când acesta se află la vârsta copilăriei, și după ce devine adult. De aceea, este nevoie de o relație echilibrată părinte-copil toată viața.

Fiecare are propriile vise

Părinții nu trebuie să uite că fiecare copil are propriile speranțe, dorințe, vise, care este posibil să nu fie aceleași cu ale lor. Din cauza acestor discordanțe, în multe familii, apar conflicte între părinți și copii, mai ales dacă părinții nu înțeleg că un copil nu poate… dansa toată viața după cum îi cântă părintele său. Copilul nu este un robot, care să gândească după cum l-a programat părintele care l-a făcut, iar părintele trebuie să înțeleagă că, niciodată, copilului nu trebuie să i se inoculeze ideea că a fost adus pe lume, numai pentru a-i fi sprijin la bătrânețe. Dimpotrivă, trebuie să se comporte în așa fel încât copilul să se simtă obligat să fie aproape de părintele său mereu, nu doar la bătrânețe. Sunt sentimente care vin din suflet, și nu ca o obligație.