Ai un copil încăpățânat? Cum te descurci?

Psihologii susțin că atitudinea de negare nu este neapărat obrăznicie, ci o primă formă de manifestare a independenței copilului.

Potrivit psihologului Speranța Băcana, partea esențială din educarea sau disciplinarea copilului încăpățânat o constituie atitudinea părinților și a celorlalte persoane din familie. Fără a se enerva sau certa cu cel mic sau a intra în… hora lui când are un acces de opoziție vehementă, părinții trebuie să stabilească de la început reguli clare, dar și consecințe concrete ale încălcării lor: "Dacă părinții sunt parte în lupta voințelor, categoric se va lăsa cu scandal. Dar și dacă sunt prea moi și doborâți de admirație față de geniul lor de copil și uită că sunt părinți, iar copilul e copil, nu în sensul unei ierarhii, ci doar al unor reguli, nu va fi bine. Regulile trebuie să nu fie absurde și, mai ales, să fie respectate de toată lumea. Când i se aplică numai lui (de exemplu, nu are voie să vorbească urât sau să mănânce în sufragerie sau dormitor, însă în familie aude înjurături, iar mama și tata mănâncă unde au chef), când regulile sunt ocazionale (azi i se interzice un lucru, mâine are voie să-l facă sau altădată ai casei se fac că nu văd ce face) și când sistemul de reguli nu este însoțit de un sistem clar de pedepse, copilul tot ca el va face. În fond, dacă a încălcat o regulă și n-a urmat nimic, care ar fi problema? Poate s-o încalce liniștit din nou!".

Încăpățânare precoce

De regulă, primele reacții negative apar în jurul vârstei de un an și jumătate. Psihologul înțelege că unii părinți au dificultăți să dea piept cu negativismul copiilor, mai ales la vârste fragede. Într-o asemenea situație se află și Mădălina Dragomir: "Copilul meu are aproape patru ani, mă joacă pe degete, iar primul cuvânt care-i iese pe gură este nu, indiferent de situație. Bunicii paterni sunt foarte mândri de el, deja îl văd mare șef. În schimb, ai mei nu-l încurajează, se țin de mine să-l pun la punct. Problema e că încerc, dar nu prea îmi iese. Și la grădiniță îi răspunde obraznic doamnei educatoare, copiii îl cam evită, vrea să fie numai ca el".

Căutarea propriei identități

Nu este cazul să dramatizați, doamnă Dragomir, căci la această vârstă, neavând la dispoziție alte forme de a se diferenția de cei din jurul său, copilul începe să se opună la tot ceea ce i se oferă. Mai simplu spus, face totul pentru a fi altfel decât ei și pentru a se înțelege că și el are dorințele lui și nu trebuie neapărat să le urmeze pe cele ale oamenilor mari.

Test pentru apropiați

În plus, prin atitudinile negativiste, copilul pune la încercare dragostea mamei și a celor din familie. Este foarte interesat să vadă reacțiile lor și, în funcție de ceea ce i se oferă, caută și el o formă de a le răspunde. De aceea, ca mamă, trebuie să vă străduiți să rămâneți fermă pe poziție, dar în același timp să fiți calmă și zâmbitoare.

Dar cum să faceți asta? Simpla ascultare a copilului face minuni, dar și găsirea unei căi de mijloc, astfel încât copilul să aibă senzația că nu el este cel care pierde. Va aprecia că oamenii mari negociază cu el îndeplinirea unei dorințe, fie și doar pe jumătate. Asta nu înseamnă că nu există situații în care compromisurile nu-și au locul. Chiar dacă… o ia rău pe arătură și răspunsul lui rămâne "nu", copilul tot trebuie ascultat. Primind atenție de la vârste fragede, mai târziu, copilul va discuta deschis orice problemă, căci a primit suficiente lecții de comunicare. Și nu în ultimul rând, copilul trebuie întrebat și ce argumente are pentru opinia lui, trebuie ajutat să știe că orice lucru are consecințele sale, pentru că astfel va cântări o situație și va lua decizia cea mai bună.

Chiar dacă riscurile unei educații permisive, fără reguli, nu se văd neapărat la vârste fragede, psihologul atrage atenția că nu peste mulți ani, când adolescentul se va angaja în comportamente riscante, în totală opoziție cu părinții, toată lumea nu va face decât să plătească oalele sparte. Asta, din cauză că autoritatea părinților, odată pierdută, se recâștigă foarte, foarte greu.