Agățat… non-stop de fusta mamei!

Niște liane care nu sunt capabile să se ridice și să supraviețuiască decât prin alte "tulpini" - așa caracterizează specialiștii persoanele dependente, indiferent de vârsta la care au ajuns.

În primii ani de viață, acest comportament este absolut normal, copilul având nevoie de ocrotire, de siguranță, pe care i le oferă părinții, dar și de confirmarea faptului că aceștia sunt mereu pregătiți să-l apere de o lume pe care micuții abia o descoperă. De aceea, dependența face parte din natura umană. La un moment dat, însă, copilului trebuie să i se dezvolte autonomia, iar anumite comportamente parentale prelungite excesiv sau exagerate intră deja în sfera patologicului.
"Am un băiețel de aproape cinci ani care nu merge fără mine nicăieri și se teme de tot ce este nou. Este singurul meu copil, dar nu îl răsfăț peste măsură. Însă chiar dacă îl cert, el tot de fusta mea se agață! Nici la grădiniță nu vrea să meargă. Cu chiu, cu vai, l-am dus vreo cinci săptămâni, însă a trebuit să-l retrag pentru că plângea după mine și nici educatoarea nu putea să-și facă programul cu ceilalți copii. De nevoie, i-am angajat pe cineva acasă, m-am gândit că trebuie să fie și el pregătit pentru școală. Problema e că trebuie să stau și eu cu el la lecțiile pe care le ia acasă.
Soțul meu muncește în străinătate, iar eu nu mai rezist în condițiile astea. Practic, băiețelul meu refuză să stea cu oricine altcineva în afară de mine, iar dacă vin părinții mei să-l ia la ei sau să stea cu el acasă la mine, face un tărăboi, de ne lipsim cu toții.
Știind că simt nevoia să ies undeva, o prietenă m-a invitat la ziua ei, sâmbăta trecută. Am plecat după ce a adormit. Pe la ora 11 noaptea, m-a sunat maică-mea, disperată. Alexuț al meu sculase tot blocul în picioare pentru că nu eram acasă. Am avut invitație și la Ziua Femeii, dar am renunțat. Simt că o iau razna dacă nu mai ies și eu undeva! Aș vrea să știu cum să procedez și dacă mai pot să fac ceva pentru ca Alex să nu mai stea lipit de mine, zi și noapte. Vă mulțumesc și vă doresc o primăvară frumoasă!" – Silvia Stroie, 31 ani, din M. Kogălniceanu.
v v v
De la psihologul Speranța Băcana poți afla, dragă Silvia, cum să procedezi pentru ca micuțul tău să devină mai repede autonom, având în vedere și faptul că, în general, părinții, din prea multă dragoste, oscilează între a alege autonomia sau dependența. De fapt, încurajarea unui copil spre autonomie nu este altceva decât o formă de a-l învăța să se detașeze și să conștientizeze existența celor două părți: părinți și copii, iar aceasta se poate construi pas cu pas, când părinții și copilul sunt fericiți împreună. Încurajarea părinților și încrederea lor îi ajută pe copii să depășească dificultățile, să se aventureze, pe când protecția împiedică copilul să cunoască tot ceea ce îl înconjoară, fiind o frână în dezvoltarea sa naturală.
Atenție, și excesul de libertate poate avea acealași efect! Dacă nu este pregătit suficient să se descurce singur, copilul poate să eșueze. De aceea, compromisul între cele două poziții trebuie să însoțească copilul în dorința sa de emancipare, părinții având obligația să-l susțină moral și psihic.

Încurajați-l să meargă înainte!
Ca părinți, încercați să profitați de perioada în care sunteți în preajma micuțului și încurajați-l să meargă înainte, chiar dacă nu pare dispus să se angajeze în acest joc. Plecați împreună într-un loc, apoi încercați să recunoașteți noul loc și dați-i repere precise: "Magazinul de pâine este aici, noi locuim acolo, iar tu trebuie să înveți drumul!", "Dacă te pierzi, iată noua ta adresă, numărul de telefon, pe care trebuie să le știi pe dinafară!". Trebuie să-i arătați cum să se întoarcă acasă, căci noile experiențe sunt bune, dacă nu forțați nota. Dacă îi este teamă de apă și refuză să înnoate, încercați să-l obișnuiți treptat cu ea, făcând acest lucru împreună, căci va prinde curaj și se va aventura. Mersul pe bicicletă este asemănător.

Părinții, pe post de complici
Autonomia oferă copilului posibilitatea de a gândi altceva și de a exprima lucrurile pe care le simte, iar părintele e bine să-i fie complice. Rețineți: copilul dependent de părinți se teme de tot ce este nou, iar cel autonom vrea să-și depășească limitele, nu se controlează și merge până intră în bucluc! De aceea, protecția și libertatea excesive sunt îngrijorătoare, iar copilul poate deveni coleric dacă dumneavoastră, părinții, nu veți căuta să aveți o măsură în toate – conchide psihologul.