Șapte ani de "suferință și umilință" în Libia

1864

Articole de la același autor

"În fiecare dimineață, mă trezesc și nu-mi vine să cred că sunt acasă" – așa își începe povestea Anica Axenie, după șapte ani de "suferință și umilință în infernul libian" – după cum ea însăși ne mărturisește. Este asistentă medicală și a plecat, acum șapte ani, să lucreze la un spital din Libia, atrasă de câștigurile mari promise prin contractul încheiat în România. O vorbă veche spune că "socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg". La această concluzie avea să ajungă și Anica Axenie, la doar câteva zile după ce a ajuns în Libia.

Era începutul anului 2001. Rămasă pe drumuri după un divorț în urma căruia fostul soț îi luase totul - după cum femeia ne mărturisește, a ales să plece să lucreze în străinătate. Avea un singur vis – să-și ridice o casă, pentru ea și pentru cei doi copii, așa încât să nu mai fie nevoită să stea cu chirie.
A aflat de oferta unui job în Libia. Pe vremea aceea, era asistentă la secția de Neonatologie a Spitalului Clinic Județean de Urgență Constanța. A plecat, sperând că va reuși să-și îndeplinească visul de a duce o viață decentă, alături de cei doi copii.
"Am plecat din țară ca să-mi pot face o casă. M-am gândit să plec în Libia pentru că ei nu mă condiționau cu bani și garanții. Am plecat cu un contract pe care scria așa – 3.972 de dinari pe lună. Acolo am semnat un alt contract potrivit căruia aveam 4.000 și ceva de dinari, dar nu pe lună, ci pe an. Pot să spun că am cumpărat 100 de dolari chiar și cu 150 de dinari", povestește, cu lacrimi în ochi, Anica Axenie.

"Două săptămâni, am băut apă din pumn…"
A trebuit să înfrunte ostilitățile unei societăți total diferite de cea în care era obișnuită să trăiască, o lume în care emanciparea femeilor este doar o iluzie. O societate uluitoare, fascinantă, însă total diferită de cea europeană. O lume nouă, în care femeile sunt plasate pe loc secund. "A fost îngrozitor…Două săptămâni am băut apă din pumn, pentru că nu aveam bani să-mi cumpăr un pahar. Apoi, a fost o perioadă lungă de timp când am mâncat doar orez fiert, cu sare", povestește Anica Axenie.
Nimerise într-un loc total ostil – nu cunoștea limba, tradițiile. În plus, în scurt timp, avea să înfrunte și capriciile climei de acolo.
Lucra la Spitalul Afia Al-Jafra Houn, în deșertul Sahara, la aproape 700 de kilometri de capitala Libiei, Tripoli.
Vara, temperaturile ajungeau aproape de 60 de grade Celsius. "Acolo, dacă ieși afară la amiază, ai impresia că soarele stă pe tine. Se spune că în deșert zilele sunt toride, iar nopțile reci. Nu-i adevărat! Acolo, nopțile sunt răcoroase doar primăvara și iarna, în rest – e foarte, foarte cald…", își amintește Ana Axenie.

Cerută în căsătorie de un egiptean
A stat într-un campus, chiar în spatele spitalului. Nu a trebuit să plătească niciun leu pentru cazare. Libienii au trimis-o să lucreze în sectorul de "OBSERVATION", acolo unde pacienții sunt diagnosticați clinic. Pentru că era femeie, și, mai ales, pentru că venea dintr-o altă țară, a trebuit să înfrunte zilnic avansurile bărbaților. Greutățile au întărit-o și au făcut-o mai puternică. "Libienii nu se gândesc la altceva decât la femei. În schimb, dacă nevasta lor calcă strâmb, sunt în stare să o omoare fără să stea pe gânduri", povestește asistenta. "Unul chiar m-a cerut în căsătorie. Era egiptean, avea 32 de ani și vroia să obțină cetățenie română. Mi-a zis că vrea cel puțin patru copii. Eu l-am luat în râs, dar el nu și-a dat seama. Când am văzut că vorbește serios, l-am dat afară din cabinet și am chemat personalul care face control în spital. Din păcate, acolo nimeni nu te bagă în seamă, nimeni nu îți oferă siguranță, sprijin. Toți umblă după femei", își continuă femeia povestea.
Mereu a fost o femeie puternică și nu a renunțat în ruptul capului la demnitate. Ea însăși recunoaște că a avut momente în care a simțit că nu mai rezistă, momente în care și-a găsit liniștea doar după ce a plâns în hohote.

Scorpionii, spaima libienilor
Într-o lume a extremelor, Anica Axenie a reușit să meargă mai departe, iar acum reconstruiește din amintiri tabloul unei societăți în care a trăit șapte ani, redându-le sănătate libienilor. "Astmul și diabetul sunt cele mai răspândite boli pe acolo. În plus, scorpionii sunt spaima libienilor. Vara, zeci de persoane ajung la spital după ce au fost mușcate de scorpioni", povestește asistenta.
Am întrebat-o care sunt condițiile din spitalele libaneze. "Au aparatură foarte bună, foarte sofisticată, dar ei nu știu să o folosească și nici nu prea știu să păstreze curățenia în spital. Cred că dacă ar trece Sanepidul nostru pe acolo ar găsi mari nereguli", ne-a povestit Anica Axenie.
A stat acolo șapte ani - din ianuarie 2001 până în decembrie 2007. În toată această perioadă, a venit în țară de cinci ori. Nu a putut să ajungă la înmormântarea mamei, în luna mai a anului trecut.
În toamna lui 2007, și-a spus că suferința și umilința trebuie să înceteze. A hotărât să nu mai solicite prelungirea contractului de muncă, iar în luna octombrie a înaintat conducerii spitalului cererea de lichidare. "Când a aflat că plec, asistenta șefă m-a chemat și m-a întrebat de ce plec. I-am zis: «Păi, în primul rând, pentru că-s bătrână!», dar ăsta nu era un motiv. Ea m-a întrebat: «Sunt bani puțini?», iar eu i-am zis: «Iau și la mine în țară cât iau la voi, dar acolo sunt acasă la mine, cu ai mei». În ultimii doi ani, luam 944 de dinari pe lună, ceea ce înseamnă cam 700 de dolari. Eu îmi opream cam 150 de dinari, iar din trei în trei luni mergeam în Tripoli, la 700 de km depărtare, ca să trimit bani copiilor acasă, ca să construim casa", povestește asistenta.

Luptă pentru drepturile ei
La plecare, Anica Axenie spune că trebuia să primească 14 salarii în contul perioadei în care a lucrat acolo. "Trebuia să primesc două salarii pe an, echivalentul celui de-al treisprezecelea salariu de la noi. Eu trebuia să primesc la plecare 14 salarii, în contul celor șapte ani, cât am muncit acolo. Nu mi-au dat decât patru salarii. De atunci, le tot trimit faxuri, tot sun acolo ca să-mi recuperez banii. Românii care au rămas să lucreze în spitalul libanez au auzit zvonuri cum că banii mi-au fost trimiși. Eu nu am primit niciun ban!", povestește Anica Axenie. Asistenta medicală spune că este hotărâtă să-și recupereze banii pe cale legală.
De anul trecut, de Crăciun, se află alături de familia ei, acasă. Înainte de Paște se va muta în noua casă, din Valu lui Traian. Și-a îndeplinit visul - cu prețul a șapte ani de suferință în torida Sahara.

Comentează știrea

Nu există comentarii introduse pentru acest articol!

Articole din aceeași secțiune

Pagina a fost generata in 3.1938 secunde