160 de lucrători de la IMUM Medgidia sunt captivii statului român
979
Cei 160 de salariați al IMUM Medgidia se află într-o situație fără de ieșire. Nu și-au primit lefurile pe ultimele două luni și numai Dumnezeu știe cum de reușesc să supraviețuiască împreună cu familiile lor.
La mila Domnului
Compania nu are bani pentru salarii, dar nici nu trimite lucrătorii în șomaj, ca ei să poată beneficia de ajutorul statului. Să-și dea demisia, pur si simplu, nu-i o soluție pentru angajați. În Medgidia și împrejurimi nu se găsesc locuri de muncă din cauza crizei. Pe de altă parte, cei mai mulți dintre lucrători sunt oameni trecuți de 45 – 50 de ani. Fac parte din categoria socială cea mai puțin acceptată pe piața muncii. Chiar de ești tânăr, găsirea unui loc de muncă necesită timp: o lună, două, trei. Până atunci, de unde bani pentru mâncare, pentru apă, electricitate, încălzire…? Copiii trebuie și ei hrăniți, îmbrăcați și trimiși la școală. Dacă lucrătorii își dau demisia, nu pot beneficia de ajutorul de șomaj.
Salvatorii
Ce-i de făcut? – i-am întrebat pe investitorii turci, Serdar El – Huseini și Omer Dede. În 2006, cei doi au preluat compania de la statul român, coaptă de datorii. Până la ei, AVAS încercase în vreo două rânduri s-o vândă. De fiecare dată, cumpărătorul s-a dovedit a fi un hoț. Nu a adus bani în societate, ci a furat din ea.
Cu actualii investitori, IMUM a avut noroc. Turcii au cheltuit, până acum, 1,5 milioane de euro în afacere. Banii au fost folosiți pentru investiții și pentru achitarea datoriilor IMUM-ului, afirmă noii proprietari. Cel mai important fapt este că activitatea a fost repornită, că au fost livrate utilaje agricole pe piață.
Loviți în numele legii
Până în urmă cu două luni, cei 160 de angajați și-au primit salariile la timp. Apoi, nu au mai fost plătiți, deși au muncit. De ce? Pentru că banii s-au dus la Fisc, pentru achitarea ratelor restante din contractul de privatizare cu AVAS.
În urmă cu 4 luni, când criza începuse să muște din economia românească, investitorii turci s-au adresat în scris Agenției Naționale de Administrare Fiscală, cerându-i să amâne cu 5 luni plata datoriilor eșalonate. Au fost refuzați, în numele legii. Tot în acea vreme, cei de la AVAS le-au spus la telefon să nu se mai obosească să scrie, că nu le vor aproba vreo amânare.
"Ne-am dus la bănci să luăm un împrumut, dar am fost refuzați. Nimeni nu ne creditează pentru că activele IMUM sunt ipotecate la AVAS, până la finalizarea contractului de privatizare" – spune Serdar El – Huseini.
În capcană
IMUM este prins ca într-o capcană. Cererea de utilaje agricole, de remorci există, dar clienții (fermieri, primării) nu au bani să le contracteze. Dacă ar încasa de undeva un avans pentru manoperă, compania ar putea să-i plătească imediat pe lucrători și să-i pună la treabă. Dar așa, cu burta goală, cum să le pretindă să muncească? Dacă nu există vânzări, nu vor fi achitate nici datoriile scadente din contractul de privatizare, nici cheltuielile curente ale societății. Chiar și în situația în care aceasta nu produce, cheltuielile se ridică la 600 de milioane de lei vechi pe lună.
Restricțiile contractului de priva-tizare o împiedică să atragă finanțări de la bănci și să restructureze forța de muncă. Chiar dacă este criză, chiar dacă nu există comenzi sau sunt prea puține, IMUM este obligată să păstreze toate cele 160 de locuri de muncă și să nu concedieze vreun om. Altfel spus, este obligată să înregistreze pierderi, să nu-și achite obligațiile către stat și angajați, să intre în faliment.
Condamnată la moarte
Compania este condamnată de către statul român, cel care a stabilit condițiile draconice din contract, la moarte sigură. Cei doi investitori vor pierde afacere, pentru că nu își vor putea respecta contractul. Acest sistem îi ține captivi și pe cei 160 de angajați, care nu pot pleca în șomaj, pentru că patronii nu au voie să-i concedieze. Compania și salariații au contribuit la fondul de șomaj, dar, din cauza contractului de privatizare, oamenii nu pot beneficia de sprijin financiar. Practic, pentru ei, nu funcționează Codul Muncii și se dovedește că au plătit de pomană contribuția la șomaj.
Nodul gordian
Situația îi depășește pe cei 160 de angajați și pe patronii turci. Rezolvarea depinde doar de statul român, de instituțiile acestuia: AVAS și ANAF. În condiții de criză economică, acestea trebuie să dea dovadă de flexibilitate. Dacă nodul gordian îl constituie contractul de privatizare, el trebuie tăiat. Prevederile proaste, care nu țin cont de criza economică, de realitate, care împiedică compania și oamenii să supraviețuiască trebuie înlăturate. Autoritățile ar trebui să știe un lucru: privatizarea nu s-a făcut pentru a aduce bani la buget cu prețul sacrificării companiilor și oamenilor.
Obligații uitate
Le reamintim instituțiilor statului român că au obligații și responsabilități față de cei doi investitori turci, față de compania IMUM, față de cei 160 de lucrători și familiile lor. Statul român a fost cel ce i-a chemat pe Serdar El – Huseini și Omer Dede, la fel ca pe alți investitori din toată lumea, să participe la procesul de privatizare. I-a chemat să preia companiile falimentare, pline de datorii, să salveze locurile de muncă și industria românească. Nu are voie să le întoarcă spatele când sunt la ananghie, pe timp de criză! Nu are voie să le pună bețe în roate, împiedicându-i să ia credite și să-și plătească angajații!
Diplomația indiferenței
Surprinzător este faptul că reprezentanțele diplomatice ale Turciei nu au luat atitudine până acum, în ciuda semnalelor apărute în presă. Oare cum îi ajută consulul din Constanța și ambasadorul din București pe conaționalii Serdar El – Huseini și Omer Dede? Dacă autorităților din România nu le pasă de investitorii turci, de compania IMUM și de cei 160 de lucrători, ar trebui să le pese reprezentanților diplomatici ai Ancarei. Ei ar trebui să-i contacteze pe funcționarii de la AVAS și ANAF pentru a le reaminti ce obligații are statul român față de investitorii străini, față de mediul de afaceri, de contribuabili, de propriii cetățeni.
La mila Domnului
Compania nu are bani pentru salarii, dar nici nu trimite lucrătorii în șomaj, ca ei să poată beneficia de ajutorul statului. Să-și dea demisia, pur si simplu, nu-i o soluție pentru angajați. În Medgidia și împrejurimi nu se găsesc locuri de muncă din cauza crizei. Pe de altă parte, cei mai mulți dintre lucrători sunt oameni trecuți de 45 – 50 de ani. Fac parte din categoria socială cea mai puțin acceptată pe piața muncii. Chiar de ești tânăr, găsirea unui loc de muncă necesită timp: o lună, două, trei. Până atunci, de unde bani pentru mâncare, pentru apă, electricitate, încălzire…? Copiii trebuie și ei hrăniți, îmbrăcați și trimiși la școală. Dacă lucrătorii își dau demisia, nu pot beneficia de ajutorul de șomaj.
Salvatorii
Ce-i de făcut? – i-am întrebat pe investitorii turci, Serdar El – Huseini și Omer Dede. În 2006, cei doi au preluat compania de la statul român, coaptă de datorii. Până la ei, AVAS încercase în vreo două rânduri s-o vândă. De fiecare dată, cumpărătorul s-a dovedit a fi un hoț. Nu a adus bani în societate, ci a furat din ea.
Cu actualii investitori, IMUM a avut noroc. Turcii au cheltuit, până acum, 1,5 milioane de euro în afacere. Banii au fost folosiți pentru investiții și pentru achitarea datoriilor IMUM-ului, afirmă noii proprietari. Cel mai important fapt este că activitatea a fost repornită, că au fost livrate utilaje agricole pe piață.
Loviți în numele legii
Până în urmă cu două luni, cei 160 de angajați și-au primit salariile la timp. Apoi, nu au mai fost plătiți, deși au muncit. De ce? Pentru că banii s-au dus la Fisc, pentru achitarea ratelor restante din contractul de privatizare cu AVAS.
În urmă cu 4 luni, când criza începuse să muște din economia românească, investitorii turci s-au adresat în scris Agenției Naționale de Administrare Fiscală, cerându-i să amâne cu 5 luni plata datoriilor eșalonate. Au fost refuzați, în numele legii. Tot în acea vreme, cei de la AVAS le-au spus la telefon să nu se mai obosească să scrie, că nu le vor aproba vreo amânare.
"Ne-am dus la bănci să luăm un împrumut, dar am fost refuzați. Nimeni nu ne creditează pentru că activele IMUM sunt ipotecate la AVAS, până la finalizarea contractului de privatizare" – spune Serdar El – Huseini.
În capcană
IMUM este prins ca într-o capcană. Cererea de utilaje agricole, de remorci există, dar clienții (fermieri, primării) nu au bani să le contracteze. Dacă ar încasa de undeva un avans pentru manoperă, compania ar putea să-i plătească imediat pe lucrători și să-i pună la treabă. Dar așa, cu burta goală, cum să le pretindă să muncească? Dacă nu există vânzări, nu vor fi achitate nici datoriile scadente din contractul de privatizare, nici cheltuielile curente ale societății. Chiar și în situația în care aceasta nu produce, cheltuielile se ridică la 600 de milioane de lei vechi pe lună.
Restricțiile contractului de priva-tizare o împiedică să atragă finanțări de la bănci și să restructureze forța de muncă. Chiar dacă este criză, chiar dacă nu există comenzi sau sunt prea puține, IMUM este obligată să păstreze toate cele 160 de locuri de muncă și să nu concedieze vreun om. Altfel spus, este obligată să înregistreze pierderi, să nu-și achite obligațiile către stat și angajați, să intre în faliment.
Condamnată la moarte
Compania este condamnată de către statul român, cel care a stabilit condițiile draconice din contract, la moarte sigură. Cei doi investitori vor pierde afacere, pentru că nu își vor putea respecta contractul. Acest sistem îi ține captivi și pe cei 160 de angajați, care nu pot pleca în șomaj, pentru că patronii nu au voie să-i concedieze. Compania și salariații au contribuit la fondul de șomaj, dar, din cauza contractului de privatizare, oamenii nu pot beneficia de sprijin financiar. Practic, pentru ei, nu funcționează Codul Muncii și se dovedește că au plătit de pomană contribuția la șomaj.
Nodul gordian
Situația îi depășește pe cei 160 de angajați și pe patronii turci. Rezolvarea depinde doar de statul român, de instituțiile acestuia: AVAS și ANAF. În condiții de criză economică, acestea trebuie să dea dovadă de flexibilitate. Dacă nodul gordian îl constituie contractul de privatizare, el trebuie tăiat. Prevederile proaste, care nu țin cont de criza economică, de realitate, care împiedică compania și oamenii să supraviețuiască trebuie înlăturate. Autoritățile ar trebui să știe un lucru: privatizarea nu s-a făcut pentru a aduce bani la buget cu prețul sacrificării companiilor și oamenilor.
Obligații uitate
Le reamintim instituțiilor statului român că au obligații și responsabilități față de cei doi investitori turci, față de compania IMUM, față de cei 160 de lucrători și familiile lor. Statul român a fost cel ce i-a chemat pe Serdar El – Huseini și Omer Dede, la fel ca pe alți investitori din toată lumea, să participe la procesul de privatizare. I-a chemat să preia companiile falimentare, pline de datorii, să salveze locurile de muncă și industria românească. Nu are voie să le întoarcă spatele când sunt la ananghie, pe timp de criză! Nu are voie să le pună bețe în roate, împiedicându-i să ia credite și să-și plătească angajații!
Diplomația indiferenței
Surprinzător este faptul că reprezentanțele diplomatice ale Turciei nu au luat atitudine până acum, în ciuda semnalelor apărute în presă. Oare cum îi ajută consulul din Constanța și ambasadorul din București pe conaționalii Serdar El – Huseini și Omer Dede? Dacă autorităților din România nu le pasă de investitorii turci, de compania IMUM și de cei 160 de lucrători, ar trebui să le pese reprezentanților diplomatici ai Ancarei. Ei ar trebui să-i contacteze pe funcționarii de la AVAS și ANAF pentru a le reaminti ce obligații are statul român față de investitorii străini, față de mediul de afaceri, de contribuabili, de propriii cetățeni.
Comentează știrea
Nu există comentarii introduse pentru acest articol!