Mai multe ştiri online:
Conf.univ. dr. Florin Anghel:

"Politica românească a privit Educația ca pe o pomanagioaică, mereu indispusă"

Ştire online publicată Marţi, 24 Aprilie 2018. Autor: Mirabela ȘERBĂNESCU
Conf.univ. dr. Florin Anghel este unul dintre profesorii premiați luna trecută de către conducerea Universității „Ovidius”, în cadrul Galei Excelenței în Educație și Cercetare. Având în vedere meritele și constribuția sa la dezvoltarea sistemului educațional și nu numai, l-am întrebat care sunt cele mai importante aspecte ale Educației și ce trebuie să facem pentru a avea un sistem performant.

- Care credeți că este cel mai important aspect al Educației?

- În prezent, există două direcții majore de dezbatere în Educația românească: una, potrivit căreia școala este bună, corpul didactic nu are probleme, altele în afară de finanțare (salarizare, motivare), iar o a doua direcție, opusă, care vorbește despre un dezastru. Adevărul, desigur, este la mijloc. Și acest adevăr trebuie căutat în transformarea educației universitare, după 1990, în educația de masă, una în care fiecare absolvent de bacalaureat poate deveni student. De cealaltă parte, a studentului, ar trebui să privim corect și să înțelegem: niciodată, după 1990, nu s-au întocmit proiecții minimale privind inserția pe piața muncii a absolvenților. Apoi, există nenumărate situații în care piața muncii nu este reglementată pentru absolvenții care se pregătesc în domenii specifice. Câți diplomați din Ministerul român de Externe sunt absolvenți ai specializărilor de Relații internaționale, câți funcționari din direcțiile de patrimoniu, de cultură, de comunicare publică din administrația centrală și locală sunt absolvenți de domenii de licență sau masterat în domeniu? De câte ori administrațiile locale au apelat la specialiști în istorie și arhitectură, înainte de a mutila sau demola clădiri de patrimoniu sau zone istorice întregi? Câți parlamentari, câte organizații de partide politice au avut încredere în absolvenți de științe politice pentru a-și scrie programele, proiectele, discursurile, agenda? Și, aici, vorbesc în cunoștință de cauză doar despre ceea ce știu eu, din domeniile în care pregătesc viitori absolvenți.

-Cum poate fi „resuscitat” învățământul?

- Sistemul de Educație din România are nevoie de o reformă reală.

Nu trebuie să înțelegem prin reformă modificarea semestrială a Legii Educației, nici schimbarea miniștrilor Educației și nici a conținutului manualelor. Educația românească are o meteahnă a trecutului: formele fără fond nu au dispărut și se mai regăsesc în destule situații. Zeci de comisii, de foruri și instanțe există în interiorul sistemului: eficiența lor, cel puțin până acum, se lasă așteptată. În România, astăzi, ca să predai la catedră trebuie să completezi un vraf de hârtie birocratică, mai gros și mai necesar decât un articol de specialitate, chiar publicat într-o revistă de prestigiu. Reforma trebuie să privească o reglementare reală a necesităților pieții, a nevoilor identitare ale unei națiuni, a raporturilor dintre inovare, cercetare și introducerea imediată a acestor rezultate în economie. Nu fac parte dintre aceia care susțin că avem prea multe școli și prea multe universități. Nu de aici trebuie pornită discuția. Mai degrabă, ar trebui să se privească atent intrările în sistem, cine alege să devină profesor și de ce. În România, o carieră didactică nu este întreruptă de nimic: nici de lipsa performanței, nici de incapacitatea de a transmite cunoștințe, nu mai vorbesc de irelevanța calității științifice. Nu, o carieră didactică în România se încheie doar prin demisie sau prin pensionare. De aceea spun că, după 1990, educația românească a rămas o redută netransformată. Ce te motivează să devii mai bun? Ce te provoacă să faci performanță științifică? Ce înseamnă pentru un profesor să inoveze la clasele de elevi? Și cine te motivează să acorzi atenție lecturilor indispensabile, să obișnuiești cu gândirea critică, cu rutina de a formula judecăți, de a scrie, de a avansa ipoteze?

- Care sunt autorii demobilizării educației?

- Desigur, lipsa cronică a finanțării Educației este un motiv fundamental al înapoierii României de astăzi și al pariului pierdut cu cei patru milioane de români plecați în străinătate în ultimul deceniu. Dar nu singurul.

Politica românească a privit Educația ca pe o pomanagioaică, mereu indispusă, bună de votat un partid sau altul, după cum se aruncă niște măriri salariale și, de mai bine de două decenii, ca un instrument de organizare a unor cariere rezonabile pentru oameni politici fără nicio ocupație. Priviți cu atenție licențele și doctoratele oamenilor politici din România și ale factorilor de decizie administrativă, centrală sau locală. Ați calculat vreodată cam câți dintre ei au lucrat vreodată în vreun domeniu înainte de a intra în organizația de partid? Încercați, merită. Aceștia, cei ștampilați de societatea românească în alegeri, sunt autorii demobilizării Educației. Iar demotivarea profesorilor- din punct de vedere financiar, social, profesional- a fost elementul central al pierderii competiției dintre România și restul statelor europene.

Un ministru al Educației normal (acesta de acum este al 26-lea ministru al Educației, din 1990 până astăzi) ar lupta pentru finanțarea asumată legal (6% din buget) pentru Educație, pentru introducerea unor reguli clare și simple (eventual traduse din engleză, germană sau franceză dacă am accepta că noi nu ne pricepem) de competiție în Educație, pentru apropierea actului de educație de nevoile și personalitatea elevului sau studentului.

- Care este cauza declinului școlii românești din ultimele decenii?

- Finanțarea pe număr de elevi sau studenți și nu pe calitatea diplomei obținute. O corigență, o repetenție sau un examen picat este motiv de discuție administrativă la nivel profesoral. Pe termen lung, acest lucru dăunează profund viitorului României, sănătății ei sociale. Pe termen scurt, folosește politicilor sociale și electorale: partidele și guvernele sunt scutite de discuții privind șomajul în rândul tinerilor. Îi aducem pe aceștia de-a valma în universități, îi ținem acolo trei, cinci sau opt ani, iar după aceea, mai vedem.

- Ce moment din carieră v-a marcat?

- Aș menționa trei momente care mi-au marcat cariera. Unul, care ține de întâlnirea mea în viață cu academicianul Șerban Papacostea, una dintre cele mai luminate minți și unul dintre cele mai mari caractere ale României ultimelor decenii. El m-a învățat nu doar cum să îmi fac profesia, ci mi-a explicat cum trebuie să măsor distanța dintre onestitate și compromis. Apoi, în 2005, un Premiu al Academiei Române, în istorie, obținut cu o lucrare de doctorat dedicată sistemului de relații internaționale în perioada interbelică, mai precis a legăturilor dintre România și Polonia, după mai mulți ani de cercetări în România, Polonia și Lituania. Acel premiu este cea mai importantă distincție științifică a țării, venită din partea unei instituții, Academia Română, care a fost înființată în 1866.

Dar cel mai emoționant moment al activității mele de profesor de până acum a avut loc pe scena ponositului Teatru „Oleg Danovski” din Constanța (am mai spus-o public, orașul meu natal merită mai mult decât să fie un simplu dormitor public, așa cum l-au transformat administrațiile locale), în martie 2018. Nu, nu am fost actor. Acolo, Universitatea „Ovidius” mi-a înmânat premiul acordat celui mai bun profesor al Facultății de Istorie și Științe Politice, în urma deciziei luate de către studenții cărora le-am vorbit la cursuri și pe care i-am trecut, sau nu, la examene. A câștiga respectul și aprecierea studenților a fost un lucru care reprezintă un vârf inimitabil. Am fost foarte emoționat și aș mai fi, de fiecare dată când aș câștiga acest premiu. Pentru că, pentru mine, este nu doar onoare și respect, dar mai ales o obligație pentru a face mai departe ceea ce am făcut și până acum. Și de a privi cu încredere și optimism spre viitor. 

Distribuie :

Articole de la acelaşi autor

Top ştiri din ultimele 7 zile

ziare & stiri Revista presei
Pagina a fost generata in 0.7699 secunde