România la Centenar. Reflecții despre trecut și viitor

Un secol de la momentul 

1918 - un an teribil, dar fast, 

mai ales pentru națiunile central-est-europene - este, în primul rând, un prilej de reflecție. 

La 100 de ani distanță, Marele Război trebuie să fie analizat mai mult din perspectiva oamenilor care i-au căzut victime și mai puțin din cea a liderilor și deciziilor politice. Ultimele, intens analizate, în istoriografiile tuturor părților implicate. O istorie a oamenilor din Marele Război ar închide o pagină care a traumatizat societatea umană (fără să fie ultima experiență de acest fel) și ar face, poate, mai puțin (sau deloc) atractivă ideea antagonismului care duce la conflict. 

În al doilea rând, o reflecție despre viitor. În ce măsură România, la 100 de ani, poate privi spre viitorul centenar, cu speranță și optimism. Răspunsul nu se află, de această dată, în documente de arhivă sau memorii și jurnale, ci în fiecare dintre noi, astăzi. Perspectiva viitorului nu este o iluzie, nici o speculație. Și nici o realitate aflată în afara posibilității noastre de a o materializa. Dimpotrivă, mai degrabă în interiorul individului și societății, dacă ne dorim ca în anii care vin să nu ne amintim de Centenarul 1918 ca despre o lungă suită de evenimente comemorative. 

Retrospectiva istorică ne oferă câteva repere fără de care analiza unui secol de la întregirea României seamănă cu navigatul în lipsa oricărei busole. Pentru România, anul 1918 marchează, fără îndoială, realizarea unui proiect politic major, cu mari sacrificii umane și materiale, dar și într-un context extern favorabil. Perioada 1918-1920 înseamnă finalul unei etape de șase decenii (începând cu Războiul Crimeii) în care România a beneficiat de conjuncturi internaționale care au facilitat îndeplinirea proiectului național/teritorial specific epocii. 

Evoluția țării noastre 

la momentul 1918 

Este un reper care trebuie să fie permanent în memoria colectivă, atunci când se raportează la anul 1918 și semnificațiile sale profunde. Și care nu exclude, bineînțeles, contribuția elitei politice și intelectuale din România și din provinciile unite în 1918. Abia aproape un secol mai târziu, prin evoluțiile europene și globale care au urmat anului 1989, România a putut beneficia de o nouă perioadă favorabilă, care a condus la integrarea în structurile europene și atlantice, perioadă ce ne oferă prilejul de a marca Centenarul la adăpost de neliniștile nesiguranței geopolitice. Un confort de care, să recunoaștem, nu s-au bucurat și generațiile care au contribuit la anul 1918 și care le-au urmat. 

Un alt reper major îl constituie evoluția societății, înțelegând prin aceasta atât elita politică, cât și marea masă a populației, mai mult sau mai puțin îndreptată spre fenomenul politic sau public. Spre deosebire de multe teorii fataliste, evoluția internă a României după 1918 a fost, în cea mai mare măsură, consecința deciziilor de ordin intern, cu excepția primelor două decenii de regim comunist, dominate de subordonarea față de Uniunea Sovietică. Și aici, însă, nivelul fidelității (mai mare decât în cazul altor state comunizate) a determinat o radicalizare față de societate, transpusă în represiune, crimă și marginalizare socială. Un secol de evoluție internă a lăsat urme inclusiv pentru prezent. 

Un ultim reper major îmbină atât retrospecția istorică, cât și perspectiva viitorului. Privind în jur, la un secol distanță, România este țara cea mai puțin afectată de restructurări teritoriale, comparativ cu aproape toate statele care și-au împlinit un deziderat național la 1918. În același timp, este și țara cu cele mai multe datorii pe drumul modernizării, datorii pentru idealismul trecutului, dar și pentru moștenirea ce va fi lăsată viitorului. Toate acestea sunt pentru ca viitoarele zile de 1 decembrie să fie doar aniversări pline de deferență față de antecesori. 

Conf. univ. dr. 

Emanuel PLOPEANU, 

Decan Facultatea de Istorie 

și Științe Politice, Universitatea 

"Ovidius" din Constanța