Regele Ferdinand, regele României Mari

Centenarul României Mari este 

un moment potrivit pentru a aminti atât sacrificiul comun al celor care au luptat pe front, cât și sacrificiul personal. În acest sens, cred că există o moștenire morală pe care regele Ferdinand, prin atitudinea sa, o lasă generațiilor viitoare, creând poate 

cel mai autentic model de om de stat. 

Așa cum regele Ferdinand însuși avea să spună, prima victorie pe care a trebuit să o poarte a fost cea repurtată asupra lui însuși: "Știu că hohenzollernii n-au obiceiul să fie învinși; de aceea, prima victorie am repurtat-o asupra mea". 

La 14/27 august 1916, la Palatul Cotroceni, avea să se țină Consiliul de Coroană prin care regele Ferdinand îi informa pe cei prezenți despre decizia sa și a guvernului, aceea de a merge în război alături de Antanta. Un Hohenzollern avea să meargă în război împotriva Puterilor Centrale și, implicit, împotriva Germaniei. 

Plin de emoție, suveranul le cerea sprijinul tuturor celor prezenți. În opinia premierului Brătianu, momentul era decisiv, România riscând, dacă mai amâna, să piardă tot ceea ce ar fi putut obține devenind combatant. Take Ionescu se declara fericit, Alexandru Marghiloman, dezamăgit că guvernul deja se angajase, Titu Maiorescu miza pe varianta neutralității din 1914. 

De departe, cel mai dur discurs a fost cel al lui Petre P. Carp. Veteranul conservator nu era deloc împăcat cu decizia anunțată de suveran și miza pe susținerea celor care, în opinia sa, aveau onoare, adică a germanilor. Uimit de duritatea cuvintelor lui Carp, regele Ferdinand îl mustra pe acesta, spunându-i: "Ați greșit odinioară când ați vorbit despre interesele Dinastiei. Nu cunosc interesele Dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea, aceste două interese se confundă. Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece mai presus de toate, să știți, domnule Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcut când ați numit-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aci pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la Gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru casa mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o". 

La finalul ședinței, regele făcea apel la unitate și, înainte de a părăsi sala, cu lacrimi în ochi, strângea mâna fiecărui participant. 

Această victorie nu a fost, totuși, ușor de obținut 

Conform unui document care se regăsește la Arhivele Naționale ale României, proiectul unui Expozeu pe care suveranul îl pregătise pentru Consiliul de Coroană din 14/27 august, dar pe care până la urmă nu l-a mai citit, dar nici nu l-a terminat de scris, monarhul trăia o dramă interioară, împărțit fiind între proiectul național și sentimentele familiale. Deși pentru el a merge împotriva Germaniei era, conform Expozeului, "o gravă problemă de conștiință și de onoare", totuși era categoric când afirma că "datoria mea de rege este aceea de a rămâne strâns unit cu poporul meu și de a împărtăși cu el soarta bună sau rea". 

Iar în primăvara lui 1917, oferind un interviu corespondentului publicației franceze "Figaro", monarhul făcea o serie de mărturisiri relevante pentru înțelegerea celui care avea să-și câștige renumele de "Ferdinand cel loial". Cu sinceritate, el recunoștea "jalea" pe care o resimțea prin despărțirea "pentru totdeauna" de familia sa, de prietenii ce i-a avut odată și de "iubirile prietenești" ale copilăriei sale. Lupta dintre conștiința și inima regelui avea să fie câștigată de datoria pentru țară, deși admitea că "inima a rămas puțin cam tristă". 

Conform mărturiei sale, de la început își impusese această regulă de conștiință: "Să mă las pe mine la o parte, să nu țin seamă nici de neamul din care am pornit, nici de familia mea, nici de sentimentele mele ca om; să nu văd decât România; să nu mă gândesc decât la dânsa și decât pentru dânsa. Doar nu domnești peste un neam pentru tine însuți, ci pentru neamul acela". 

Cu aceeași ocazie, regele afirma că este convins că România este alături de puterile care îi vor îndeplini idealul, că țara urmărește "nu un interes trecător, ci interesul cel statornic, interesul istoric" și dacă nu s-ar ghida după această "chemare", ar ajunge din nou "vasala altor puteri". În viziunea sa, scopul războiului dus de România alături de Antanta era foarte clar: noblețea unei țări, care însemna "unitatea națională, libertatea de acțiune, independența". 

Conf. univ. dr. 

Daniel CITIRIGĂ, 

Facultatea de Istorie 

și Științe Politice, Universitatea 

"Ovidius" din Constanța