Antrenorul emerit Ioan Giuglea, 40 de ani pe salteaua de lupte. "Am stat mai mult timp lângă copiii din sală, decât lângă proprii copii!"

După patru decenii dedicate sportului Ioan Giuglea, antrenor emerit în cadrul Liceului cu Program Sportiv, continuă să promoveze luptele în rândul tinerei generații și îi conduce spre performanță pe sportivii cu potențial. 

Ioan Giuglea este antrenor emerit de lupte greco-romane și ocupă funcția de antrenor federal la secția de lupte pe plajă. Până la a face parte din familia luptătorilor con-stănțeni, Giuglea a fost pasionat de fotbal și a făcut parte din echipa de juniori CFR Constanța. Practic, fotbalul l-a condus în sala de lupte. În 1974, l-a însoțit pe vărul său la sala Hidrotehnica, unde, înainte de antrenamentul de lupte, sportivii jucau fotbal pentru a se încălzi. Aici, fotbalistul a fost invitat să participe la câteva antrenamente. După ce a venit de câteva ori, sportul luptelor a luat locul fotbalului. 

"M-am apucat la o vârstă înaintată, 18 ani și câteva luni. Dar, după câteva săptămâni de practicarea luptelor, pur și simplu am renunțat la fotbal. Pasiunea a fost mai mare. A avut cine să îmi ghideze pașii. Erau Ioan Bărbătei, Iancu Vanghelici, Dumitru Nicolae, valori ale luptelor constănțene, care au știut să mă atragă în această lume", a povestit antrenorul constănțean, pentru "Cuget Liber". 

Pentru că a început luptele la o vârstă relativ târzie, Ioan Giuglea nu s-a putut bucura prea mult de perioada junioratului și a obținut doar o singură medalie, de bronz, la această categorie. În 1976, constănțeanul, pe vremea aceea legitimat la Steaua, a devenit campion na-țional. Alături de echipa constănțeană Hidrotehnica, au urmat o serie de medalii naționale. 

Ioan Giuglea a făcut primul pas spre antrenorat, la doar 26 de ani, în urma unui accident. "De antrenorat m-am apucat în 1981, după un accident la mână. A fost o perioadă în care nu am mai putut să mai practic luptele și atunci fostul meu antrenor Ismail Chenan, primul meu antrenor emerit, mi-a propus să lucrez la grupele de juniori de lupte libere cu Vasile Dușu. De atunci, practic antrenoratul până în momentul de față. Am colaborat foarte bine cu Dușu, pentru o lungă perioada, până în 1998. Visul meu cel mai mare a fost să am grupele mele și acest lucru s-a realizat după 1998, când am trecut la lupte greco-romane, am venit alături de colegul meu Valentin Dobrin. Când învățăm pentru prima dată tehnicile de luptă, învățăm atât la greco, cât și la libere. Și atunci a fost ușor să fac trecerea de la libere la greco-romane. A trebuit să îmi fac grupe, să fac selecție. Atunci nu mergeam prin județ, găseam mai ușor copii în oraș. Adevărata performanță pot să spun că am realizat-o după 2000", a mai adăugat antrenorul. 

Nimic fără pasiune 

În cei peste 30 de ani în care a pregătit nenumărate generații de sportivi, Ioan Giuglea spune că nu ar fi reușit dacă nu exista pasiune. Iar acest lucru a fost remarcat de către toată lumea; astfel, Federația Română de Lupte i-a oferit, anul trecut, titlul de antrenor emerit. 

"În momentul în care am început, în 1981, mi-am dat seama că îmi place. Dacă nu îți plac copiii și nu pui pasiune, nu reușești nimic. Am petrecut mai mult timp lângă copiii din sală, decât lângă proprii copii. Înainte de 1990 se făcea școala de două săptămâni de antrenori. După Revoluție, a fost o perioada incertă. În 1990, am plecat la București și am făcut Școala de antrenori pe banii mei, pentru că îmi doream foarte mult să continui. Am terminat-o în 1993. Am zis că dacă se poate, eu vreau să rămân în lumea sportu-lui. Titlul de antrenor emerit înseamnă cea mai mare realizare a mea. În acest titlu se oglindește munca mea de o viață ca și antrenor", a mai spus Ioan Giuglea.