Liviu Dragnea:

"Sper ca Victor Ponta să revină în prima linie"

159
3

Articole de la același autor

Președintele PSD, Liviu Dragnea, a precizat, la un post de televiziune, că relația sa cu fostul premier și lider PSD, Victor Ponta, este foarte bună, cei doi comunicând de două-trei ori pe zi.

"Comunic cu Victor cred că de două-trei ori pe zi, și dacă e în țară, și dacă e plecat, și pe WhatsApp, și pe sms-uri, și direct, la telefon. Relația este foarte bună, totuși sunt ani de zile în care am stat alături. Eu am fost lângă el în toți acești ani în care a fost președintele partidului și șeful guvernului", a declarat Liviu Dragnea.

El a apreciat că Victor Ponta va reveni în prima linie a PSD.

"Eu cred că Victor Ponta va reveni în prima linie, sper, a partidului, este o figură importantă în PSD, o figură publică importantă în România. L-am și invitat public pe Victor Ponta să vină lângă mine, așa cum eu am stat lângă el șase ani. Din partea mea, nici în privat, nici în public, nu o să vedeți vreodată ceva rău spus despre Victor Ponta, ba dimpotrivă. Și o fac cu toată sinceritatea", a declarat Dragnea.

Totodată, președintele PSD a susținut că cei care vor face parte din viitoarea fundație a lui Victor Ponta nu vor avea nicio problemă în partid. 

Comentează știrea

Murphy
12 februarie 2016
Eminescu este totul, Eminescu-i printre noi !

Mihai Eminescu Împărat și proletar Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă, Unde pătrunde ziua printre ferești murdare, Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă, Cu fețe-ntunecoase, o ceată pribegită, Copii săraci și sceptici ai plebei proletare. Ah! - zise unul - spuneți că-i omul o lumină Pe lumea asta plină de-amaruri și de chin? Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă și plină, Murdară este raza-i ca globul cel de tină, Asupra cărui dânsul domnește pe deplin. Spuneți-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se îngrădiră Cu-averea și mărirea în cercul lor de legi; Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră Contra celor ce dânșii la lucru-i osândiră Și le subjugă munca vieții lor întregi. Unii plini de plăcere petrec a lor viață, Trec zilele voioase și orele surâd. În cupe vin de ambră - iarna grădini, verdeață, Vara petreceri, Alpii cu frunțile de gheață - Ei fac din noapte ziuă ș-a zilei ochi închid. Virtutea pentru dânșii ea nu există. Însă V-o predică, căci trebui să fie brațe tari, A statelor greoaie care trebuie-mpinse Și trebuiesc luptate războaiele aprinse, Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari. Și flotele puternice ș-armatele făloase, Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor, Ș-acele milioane, ce în grămezi luxoase Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă, Și-s supte din sudoarea prostitului popor. Religia - o frază de dânșii inventată Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug, Căci de-ar lipsi din inimi speranța de răsplată, După ce-amar muncirăți mizeri viața toată, Ați mai purta osânda ca vita de la plug? Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți... Nu! moartea cu viața a stins toată plăcerea - Cel ce în astă lume a dus numai durerea Nimic n-are dincolo, căci morți sunt cei muriți. Minciuni și fraze-i totul ce statele susține, Nu-i ordinea firească ce ei a fi susțin; Averea să le aperi, mărirea ș-a lor bine, Ei brațul tău înarmă ca să lovești în tine, Și pe voi contra voastră la luptă ei vă mân'. De ce să fiți voi sclavii milioanelor nefaste, Voi, ce din munca voastră abia puteți trăi? De ce boala și moartea să fie partea voastră, Când ei în bogăția cea splendidă și vastă Petrec ca și în ceruri, n-au timp nici de-a muri? De ce uitați că-n voi e și număr și putere? Când vreți, puteți prea lesne pământul să-mpărțiți. Nu le mai faceți ziduri unde să-nchid-avere, Pe voi unde să-nchidă, când împinși de durere Veți crede c-aveți dreptul și voi ca să trăiți. Ei îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă, Și sucul cel mai dulce pământului i-l sug; Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase: Frumsețile-ne tineri bătrânii lor distrug. Și de-ntrebați atuncea, vouă ce vă rămâne? Munca, din care dânșii se-mbată în plăceri, Robia viața toată, lacrimi pe-o neagră pâine, Copilelor pătate mizeria-n rușine... Ei tot și voi nimica; ei cerul, voi dureri! De lege n-au nevoie - virtutea e ușoară Când ai ce-ți trebuiește... Iar legi sunt pentru voi, Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară Când mâna v-o întindeți la bunuri zâmbitoare, Căci nu-i iertat nici brațul teribilei nevoi. Zdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă, Ce lumea o împarte în mizeri și bogați! Atunci când după moarte răsplată nu v-așteaptă, Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare, și să trăim ca frați! Sfărmați statuia goală a Venerei antice, Ardeți acele pânze cu corpuri de ninsori; Ele stârnesc în suflet ideea neferice A perfecției umane și ele fac să pice În ghearele uzurei copile din popor! Sfărmați tot ce ațâță inima lor bolnavă, Sfărmați palate, temple, ce crimele ascund, Zvârliți statui de tirani în foc, să curgă lavă, Să spele de pe pietre până și urma sclavă Celor ce le urmează pân' la al lumii fund! Sfărmați tot ce arată mândrie și avere, O! dezbrăcați viața de haina-i de granit, De purpură, de aur, de lacrimi, de urât - Să fie un vis numai, să fie o părere, Ce făr' de patimi trece în timpul nesfârșit. Zidiți din dărmăture gigantici piramide Ca un memento mori pe al istoriei plan; Aceasta este arta ce sufletu-ți deschide Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde Cu mutra de vândută, cu ochi vil și viclean. O! aduceți potopul, destul voi așteptarăți Ca să vedeți ce bine prin bine o să ias'; Nimic... Locul hienei îl luă cel vorbareț, Locul cruzimii vechie, cel lins și pizmătareț, Formele se schimbară, dar răul a rămas. Atunci vă veți întoarce la vremile-aurite, Ce mitele albastre ni le șoptesc ades, Plăcerile egale egal vor fi-mpărțite, Chiar moartea când va stinge lampa vieții finite Vi s-a părea un înger cu părul blond și des. Atunci veți muri lesne fără de-amar și grijă, Feciorii-or trăi-n lume cum voi ați viețuit, Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă Pentru acel de care norocul avu grijă; Nimeni de-a plânge n-are, el traiul și-a trăit. Și boale ce mizeria ș-averea nefirească Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi; Va crește tot ce-n lume este menit să crească, Va bea pân-în fund cupa, pân' va vrea s-o zdrobească, Căci va muri când nu va avea la ce trăi. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Pe malurile Senei, în faeton de gală, Cezarul trece palid, în gânduri adâncit; Al undelor greu vuiet, vuirea în granit A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înșală; Poporul loc îi face tăcut și umilit. Zâmbirea lui deșteaptă, adâncă și tăcută, Privirea-i ce citește în suflete-omenești, Și mâna-i care poartă destinele lumești, Cea grupă zdrențuită în cale-i o salută. Mărirea-i e în taină legată de acești. Convins ca voi el este-n nălțimea-i solitară Lipsită de iubire, cum că principiul rău, Nedreptul și minciuna al lumii duce frâu; Istoria umană în veci se desfășoară, Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău. Și el - el vârful mândru al celor ce apasă - Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. De ați lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă De răsturnări mărețe, mărirea-i radioasă, Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut. Cu ale voastre umbre nimica crezătoare, Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit, Cu mintea de dreptate și bine râzătoare, Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare, La jugu-i el silește pe cei ce l-au urât. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă, Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt - Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frământ, Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă, Evul e un cadavru, Paris - al lui mormânt. Pe stradele-ncrușite de flăcări orbitoare, Suiți pe baricade de bulgări de granit, Se mișc batalioane a plebei proletare, Cu cușme frigiene și arme lucitoare, Și clopote de-alarmă răsună răgușit. Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare, Prin aerul cel roșu, femei trec cu-arme-n braț, Cu păr bogat și negru ce pe-umeri se coboară Și sânii lor acopăr - e ură și turbare În ochii lor cei negri, adânci și desperați. O! luptă-te-nvălită în pletele-ți bogate, Eroic este astăzi copilul cel pierdut! Căci flamura cea roșă cu umbra-i de dreptate Sfințește-a ta viață de tină și păcate; Nu! nu ești tu de vină, ci cei ce te-au vândut! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Scânteie marea lină, și placele ei sure Se mișc una pe alta ca pături de cristal Prin lunce prăvălite; din tainica pădure Apare luna mare câmpiilor azure, Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal. Pe undele încete își mișcă legănate Corăbii învechite scheletele de lemn; Trecând încet ca umbre - țin pânzele umflate În fața lunei, care prin ele-atunci străbate, Și-n roată de foc galben stă fața-i ca un semn. Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat Al salciei pletoase - și-ntinse-a apei arii În cercuri fulgerânde se pleacă lin suflării A zefirului nopții și sună cadențat. Îi pare că prin aer în noaptea înstelată, Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri, Trecea cu barba albă - pe fruntea-ntunecată Cununa cea de paie îi atârna uscată - Moșneagul rege Lear. Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri, Prin creți ai cărei stele lin tremurând transpar, I se deschide-n minte tot sensul din tablouri A vieții sclipitoare... A popoarelor ecouri Par glasuri ce îmbracă o lume de amar: "În orice om o lume își face încercarea, Bătrânul Demiurgos se opintește-n van; În orice minte lumea își pune întrebarea Din nou: de unde vine și unde merge floarea Dorințelor obscure sădite în noian? Al lumii-ntregul sâmbur, dorința-i și mărirea, În inima oricărui i-ascuns și trăitor, Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire, Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor. Astfel umana roadă în calea ei îngheață, Se pietrifică unul în sclav, altu-mpărat, Acoperind cu noime sărmana lui viață Și arătând la soare-a mizeriei lui față - Fața - căci înțelesul i-același la toți dat. În veci aceleași doruri mascate cu-altă haină, Și-n toată omenirea în veci același om - În multe forme-apare a vieții crudă taină, Pe toți ea îi înșală, la nime se distaină, Dorinți nemărginite plantând într-un atom. Când știi că visu-acesta cu moarte se sfârșește, Că-n urmă-ți rămân toate astfel cum sunt, de dregi Oricât ai drege-n lume - atunci te obosește Eterna alergare... ș-un gând te-ademenește: Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi." 1874, 1 decembrie

sinceritate
12 februarie 2016
pesedista

Se vede in ochii lui Dragnea cat de sincer este! Bravo, Dragnea! Ia-l pe micul Ponta sub aripa ta ocrotitoare!

Gelu de la Teleorman
12 februarie 2016
Dragnea

Dragnea tu ai dreptate ca il iubsti pe Ponta mai mult din cauza DNA ca voi aveti legaturi ombilicale in preuna sunteti frati Siamezi,vedem dupa operatia chirurgicala care o va face,DNA si DIICOT daca mai rezistati.Ca maxmedia Facebook lucreaza la foc automat.Nu te datea in in spectacol prea mare,ca ai pus capac cu legea defaimari si nu vei fi ertat de presa.Ca lumea e tare pusa pe voi de la PSD

Articole din aceeași secțiune

Pagina a fost generata in 1.1769 secunde