"Dumnezeu mi-a arătat aceste locuri. Dacă m-aș naște a doua oară, la fel aș proceda"

Călugărul, sau monahul, este persoana dedicată lui Dumnezeu. Însă și călugării au problemele și apăsările lor, pe care nu le spun cu voce tare. Cu blândețe și o mare răbdare, protosinghelul Gherman Nicolae vorbește despre viața sa și despre alegerile făcute. 

Nu mulți sunt cei care cunosc adevăratele povești din spatele monahilor care își dedică viața lui Dumnezeu.

Pe protosinghelul Gherman Nicolae l-am găsit la mânăstirea Sfântul Cuvios Gherman din Dobrogea, la doar câțiva kilometri de localitatea constănțeană Băneasa. Rar pleacă de acolo: îi place să admire liniștea și frumusețea locului și consideră că plaiurile pe care a construit mânăstirea sunt cele mai pure și bogate din tot ținutul. Ar avea și motive pentru care să spună acestea. Mânăstirea se află în inima pădurii, la patru kilometri de orice urmă de civilizație. Însă pe timpul iernii e crunt. "Iarna ne facem provizii și nu mai ieșim, e foarte greu să pleci chiar și până în localitatea Băneasa dacă a nins", recunoaște starețul.

"Am găsit pacea pe care o căutam de 16 ani"

Cu un chip fără pic de rid, voce blândă și privire sfioasă, părintele Gherman povestește că a luat calea Domnului de la 15 ani și nu îi pare rău, chiar dacă s-a lovit de multe greutăți. De la acești oameni putem învăța ce înseamnă speranța și puterea de a merge mai departe.

"De la 15 ani sunt în mănăstire. Eram un copil, am plecat cu multă dragoste de Dumnezeu. Așa am simțit, că pe acest drum trebuie să merg. Am stat cinci ani ca novice, iar jurământul l-am depus la 20 de ani. Aici, la mânăstirea Sfântul Cuvios Gherman din Dobrogea am ajuns după ce am căutat mai mult liniștea, dar și în urma unui pelerinaj pe care l-am făcut în Grecia. În urma pelerinajului am avut un vis, prin care Dumnezeu mi-a arătat aceste locuri. Atunci am găsit pacea pe care o căutam de 16 ani. Mai întâi am fost călugăr la mânăstirea Dervent, însă m-am bucurat foarte mult că Dumnezeu m-a sfătuit să vin aici pentru a pune baza unei mânăstiri. Chiar dacă am pornit de la zero și a fost foarte greu, am reușit", spune protosinghelul, care mărturisește că nici măcar drumul de acces, de la strada principală și până în inima pădurii, nu era făcut.

Fără curent și apă

Pentru că mânăstirea se află departe de localități și este afundată în pădure, monahii trebuie să se descurce fără curent și apă potabilă. Însă acest lucru nu-i deranjează, ci se mulțumesc cu puținul pe care îl au, fiind recunoscători și uimiți de câte au reușit să construiască în aceste locuri.

"Încă nu avem curent, nu am avut nici apă, însă de cuvânt, mulțumim lui Dumnezeu, am forat un puț și, cu ajutorul unui generator, scoatem apă pentru nevoia mânăstirii. Înainte, când aveam nevoie de apă mergeam în localitatea Băneasa. Nu a fost ușor, mai ales că eu am început mânăstirea de la zero", mărturisește părintele.

Ce-ar fi fost dacă…

Părintele Gherman recunoaște că, de când a luat calea călugăriei, s-a gândit cum ar fi fost dacă ar fi avut familie, însă gândurile îi trec la fel de repede precum îi vin. "Bineînțeles că mereu mă întrebam cum ar fi fost dacă…dar dacă Dumnezeu mi-a rânduit lucrul acesta îl fac cu multă dragoste și simt că, dacă m-aș naște a doua oară, același lucru aș alege".