Incendiul de pe cargoul "Iași" - o tragedie care a cutremurat flota română (II)

În ediția de astăzi, continuăm să prezentăm tragedia de pe cargoul "Iași". Incidentul care a îndoliat flota română la începutul anilor ’60 a rămas, până în zilele noastre, un caz neelucidat. Cele petrecute la bordul navei, începând cu ziua de 29 noiembrie 1961, ne-au fost relatate de Constantin Banu, fostul secund al navei. Ajuns la venerabila vârstă de 84 de ani, este, probabil, singurul martor în viață al acelor evenimente, care aveau să-i marcheze întreaga existență.

Imediat ce bucătarul Ion Stanciu a anunțat producerea incendiului, ofițerul I Nicolae Vîjiac l-a informat pe comandantul Gheorghe Bădescu și a dat alarma.

"Din cauza flăcărilor, a fumului și a gazelor, n-am putut intra în careul marinarilor să-i salvăm pe cei doisprezece colegi care fuseseră surprinși de incendiu. Pentru că motoarele funcționau, au putut fi pornite pompele de apă. Situația era disperată și, ca drept dovadă, s-a introdus atât de multă apă, încât nava a început să se încline și s-a scufundat parțial. Pentru că a fost inundată și sala mașinilor, s-au ars motoarele auxiliare, astfel că nava s-a oprit", relatează fostul marinar. 

Cargoul rămăsese fără guvernare și plutea în derivă, drept urmare, prin stația radio, a fost lansat semnalul SOS. "Mesajul a fost recepționat de un salvator aflat în apropiere, care, în loc să vină în ajutorul nostru, a vândut informația către un alt salvator aflat la mare distanță. Acesta, abia după nouă ore a ajuns la noi și ne-a remorcat până în portul Galliopoli. Acolo, a fost scoasă apa din navă și, prin radio, s-a cerut ajutor din țară. 

Marinarii morți în incendiu au fost scoși din careul marinarilor, puși în coșciuge de zinc și trimiși în țară. Printre ei se afla și șeful mecanic Vasile Melnic. N-am avut puterea să intru în încăperea unde se produsese grozăvia, să-i văd. Mi-au povestit colegii că unul dintre cei decedați își înfășurase fața cu perdeaua de la geam, pentru a putea respira. Poliția italiană nu s-a băgat peste noi. Ancheta urma să fie efectuată de autoritățile din România.

Cei trei mecanici rămași în viață au reușit, cu ajutorul unor improvizații, să repună nava în funcțiune, astfel încât să putem ajunge în țară. Între timp, sosise remorcherul «Farul», care urma să ne acorde asistență pe drumul de întoarcere. La bordul lui se aflau și doi ingineri, care, gândeam noi, puteau fi securiști sau anchetatori. Unul dintre ei s-a recomandat Savu și spunea că a participat la construcția navei. Ei au făcut o cercetare în careul marinarilor, dar nu au divulgat nimic.

Echipajul era foarte agitat. Oamenii încercau să înțeleagă ce s-a întâmplat, din ce cauză s-a produs incendiul în care muriseră doisprezece colegi. Victimele ar fi fost mai multe dacă incendiul s-ar fi produs când oamenii dormeau, întrucât cabinele marinarilor se aflau de jur împrejurul sălii în care a avut loc incendiul.

Fiind activist de partid, cu carnet de secund, marinarii veneau la mine să-mi spună tot ce le trecea prin minte. Erau numai bănuieli, nimic concret. Se vedea că le este teamă să nu fie învinovățiți pentru cele întâmplate. Unii credeau că incendiul a fost provocat de o bombă cu întârziere, care a explodat fără zgomot. Bănuiau că a fost plasată de docherii unguri care încărcaseră nava la Rouen sau de cei doi marinari filipinezi, care dormiseră pe navă. Nu am lăsat echipajul să discute pe această temă. Încercam să calmez spiritele. Dar, la rândul meu, eram șocat de cele întâmplate și îmi făceam tot felul de gânduri pentru ceea ce va urma. Nu-mi puteam scoate din minte ideea că aș fi putut să-mi pierd viața, dacă n-aș fi întârziat la acea partidă de table", își amintește Constantin Banu.

Însoțit de remorcherul "Farul", cargoul "Iași" a ajuns în portul Ravena, unde a descărcat orzul, după care a plecat spre țară. La foarte scurt timp, remorcherul a suferit o avarie: i s-a spart pompa de răcire. 

"Am primit ordin să intrăm într-un port apropiat, iar Bari era la cea mai mică distanță. Gura de acces în acel port era strâmtă; semăna cu cea a portului vechi Constanța. Nava a ratat intrarea. Fiind goală, a fost împinsă de vânt și a eșuat pe dig. Parcă era agățată într-un cui. În bordaj erau nu mai puțin de 36 de găuri. Pentru a coborî pe dig, am făcut un funicular.

O vreme am trăit pe nava eșuată, dar în cele din urmă, autoritățile române au decis să o abandonăm. Cargoul a fost vândut la licitație la preț de fier vechi. Am aflat că l-au luat doi italieni, care l-au reparat. După doi ani, a fost văzut în portul Constanța sub alt nume și cu pavilion italian. 

Pierderile statului român erau uriașe. Pe lângă costurile unei nave noi, au fost suportate și cheltuielile de salvare, care reprezentau jumătate din prețul navei noi. 

Echipajul a ajuns în România cu un avion, unde a început ancheta. Am fost luați câte unul, câte unul, la Securitate, să dăm declarații. Eu am fost lăsat la urmă. Ancheta a fost efectuată de o comisie trimisă de la București, numită chiar de Gheorghiu Dej. Nu s-a găsit niciun motiv să fie acuzat sau sancționat vreunul dintre membrii echipajului", relatează fostul marinar.

Din rapoartele autorităților reiese că cei ce au efectuat ancheta au luat în calcul numeroase ipoteze. În cele din urmă, a fost reținută drept cauză a incendiului o substanță extrem de inflamabilă și de toxică. Despre ce substanță era vorba, cum a ajuns pe navă și cum a luat foc, nu s-a aflat niciodată. 

După această întâmplare, Constantin Banu a fost trimis pe cargoul de 4.500 tone "Craiova", tot ca activist de partid, cu funcția de secund. 

"Craiova" a plecat spre India, unde a descărcat sodă și a încărcat bauxită, pe care a transportat-o în Italia. Pe drum, i s-a rupt o pală la elice. Ca urmare, a intrat în portul Veneția, unde a schimbat-o cu elicea de rezervă. În cele din urmă, a ajuns cu bine la Constanța. 

Pentru Constantin Banu, acela a fost ultimul voiaj. Odată ajuns în țară, a fost trimis la școala de partid, ale cărei cursuri începuseră de câteva luni. I s-a spus că trebuie să recupereze singur materia predată, așa că a fost nevoit să învețe și noaptea. În clasă cu el erau numeroși directori de întreprinderi, de CAP-uri și IAS-uri, care aveau obligația să facă școala de partid. 

Din cauza șocului suferit în timpul tragediei de pe "Iași", a unui început de ulcer și a oboselii acumulate în nopțile nedormite, Constantin Banu s-a îmbolnăvit de nervi și a fost internat în București. Când și-a revenit, partidul l-a trecut pe linia moartă. A fost trimis să lucreze la cadre, unde nu a stat prea mult și, în cele din urmă, s-a întors în port, fiind angajat la secția mecanizate, pe funcția de maistru. 

"Am vrut să mă îmbarc - povestește octogenarul. Cu funcție politică nu se mai putea, iar mecanic nu puteai ajunge fără șpagă. Fiind cunoscut ca activist de partid, toți se fereau să ia mită de la mine. Atunci am încercat să mă îmbarc pe pescadoare, la Tulcea. Am dat ce mi s-a cerut, dar am rămas cu promisiunea, astfel că am fost nevoit să renunț pentru totdeauna la marinărie."