Tu, când vrei să fluieri, taci și-nghiți!

De curând a fost realizat un studiu care încearcă (fără succes) să elucideze cauzele și soluțiile pentru problemele din presa constănțeană. Nu îl voi comenta pentru că, de fapt, doar constată, iar rezultatele erau de așteptat: breasla, în general, la nivel național, și cu atât mai mult la noi, este divizată, derutată, subcalificată, fără repere, fără reglementări unanim recunoscute și măcinată de orgolii inegalabile și insurmontabile. Mă voi referi, totuși, la situația de la Constanța a presei, pentru că este o situație specială, care există, sunt sigură, și în alte zone din țară, dar poate nu la dimensiunile din acest oraș.
Breasla din Constanța se împarte, exact așa cum nu ar trebui, în pro și contra administrației locale. Pro - din motive fundamental greșite și care nu au nicio legătură cu rațiunea de a exista a unui jurnalist. Nu pentru că administrația locală nu greșește niciodată sau pentru că orașul și județul sunt deasupra oricărei critici. Nu pentru asta cea mai mare parte din presa constănțeană este pro-Mazăre (iar prin Mazăre înțeleg grupul de interese din jurul celor trei: Mazăre - Constantinescu - Strutinski). Ci pentru că acest grup de interese deține, direct sau prin interpuși, cea mai importantă televiziune, care era, până nu demult, singura de pe piață, și trei ziare, în plus controlând - prin firimituri de publicitate, prin monopolul difuzării și printr-un mecanism de "o mână spală pe alta" sau de "serviciu contra serviciu" cu patronii de presă - și alte două publicații. În aceste condiții, este foarte normal ca și jurnaliștii de la aceste organe de presă să-și "vadă interesul", mulți dintre ei ajungând să dețină afaceri bine privite de administrația locală sau să le fie atribuite locuințe în regim ANL, pentru care plătesc chirii modice, sau să obțină profituri din unele contracte pe bani publici. Așadar, dacă nu este foarte atrăgător din punct de vedere profesional să lucrezi la un asemenea ziar sau la televiziunea primăriei, este, în schimb, profitabil sau măcar comod. Pentru unul care a ajuns în presă din întâmplare și nu are vreo chemare pentru meseria de jurnalist, angajarea în presa care se află în opoziție cu puterea locală ar însemna o complicație inutilă.
În plus, mulți dintre cei care trăiesc bine de pe urma aderării la principiile și obiectivele administrației locale ajung să se convingă că servesc o cauză bună, devenind, din instrumente pasive, care se mulțumesc să mănânce o pâine dulce, în fundul cotețului, adevărați câini de pază, care sar la gâtul oricui ar încerca să nu fie de acord cu stăpânul sau să-l atace în vreun fel, punându-le într-un relativ pericol strachina cu mâncare sau securitatea cuștii în care sunt ținuți. De aceea apar manifestări ciudate ale unor ziariști care se răstesc la liderii unor partide sau le cer socoteală, sau îi iau la mișto, sau se manifestă ireverențios, de la înălțimea lor de, până la urmă, reprezentanți ai puterii, intangibili și privilegiați. Aceleași sentimente le încearcă și le exprimă față de colegii de breaslă care își permit să pună sub semnul întrebării sau să condamne de-a dreptul trecerea banilor publici din bugetele municipiului sau județului către firmele patronate sau controlate de stăpânii lor. Pentru că orice diminuare a acelor fonduri care trec din buzunarele contribuabililor în buzunarele celor care îi plătesc pe ei i-ar afecta implicit, ca pe o ultimă verigă a lanțului de interese, deci resimt aceste atacuri ale celeilalte părți a presei la nivel personal.
Uneori pot chiar avea iluzia că se exprimă liber, dar, precum dulăul căruia i se lasă lanțul mai lung, se avântă voioși și se pomenesc spânzurați în aer de zgarda care le curmă răsuflarea.
În timp - și mult timp a trecut, ce-i drept, de când gașca măzăristă suge fără jenă din banul public - au ajuns să-și facă o misiune din apărarea administrației locale și să considere că acesta este adevăratul rol al presei, nicidecum acela de a apăra interesul public și de a sesiza abaterile de la lege și corectitudine. Fiind mai mulți, și-au consolidat acest "cod deontologic" bazat pe interesele personale, cod de la care noi, ăștia puțini, ne abatem constant, binemeritând disprețul lor. De fapt, dacă-i întrebi, oricare dintre ei va zice că nu din convingere scriem împotriva lui alde Mazăre, ci pentru că și pe noi ne pune patronul. E mai ușor să creadă că toată lumea scrie la comandă, decât să afle că mai sunt și jurnaliști care se folosesc de liberul lor arbitru, măcar pentru faptul că aleg să lucreze, chiar renunțând la privilegii, la vreun organ de presă neaservit puterii.
Problema este că acest exemplu, al primarului care se menține în funcție exact prin imaginea pe care și-o construiește cu presa proprietate personală, nu face decât să perpetueze modelul jurnalistului plătit, într-un fel sau altul, pentru a scrie ceea ce dorește "clientul". Toți politicienii sunt convinși că este mult mai ușor să aibă o televiziune proprie sau jurnaliști pe care să-i "stimuleze" cu "împrumuturi" în bani, decât să se comporte astfel încât să merite aprecierile presei sau să aibă o activitate laborioasă, în folosul electoratului, să facă gesturi și să spună vorbe care să nu poată stârni altceva decât respect.
În felul acesta, un progres în mentalitatea jurnalistului, o ridicare morală, o curățare a imaginii breslei, o creștere a respectului față de meseria aceasta (care nu e deloc ușoară atunci când vrei să o faci cum trebuie) nu sunt posibile, cu toate programele de perfecționare profesională sponsorizate de diverse organisme europene. Pe care, de altfel, majoritatea șefilor de redacții constănțene le ignoră de la "înălțimea" vastelor lor competențe...
Aceasta este o problemă reală a presei constănțene, poate principala problemă, nu o teorie desprinsă din vreun manual de deontologie. În loc să trimită în "câmpul muncii" absolvenți care să fie din start împăcați cu ideea de compromis (știu cum sunt pentru că i-am "recepționat"), profesorii de jurnalism ar trebui să abordeze, la nivel didactic, problema, să pună degetul pe rană, să le predea deontologia nu ca pe o disciplină pur teoretică pe care trebuie să învețe din timp să o ignore în practică. Să-i încurajeze să se revolte, să înoate împotriva curentului, să fie și să scrie altfel, chiar dacă numai în publicația facultății, pentru început. Căci, odată ce a prins gustul exprimării libere, atunci când ajunge pe frontul real, jurnalistul respectiv este mai greu de prins și băgat în cușca intereselor de grup sau chiar a propriilor interese meschine.