Dezbaterea publică, acest scuipat din obraz

"Disputa electorală" (formularea asta tâmpită a tot circulat pe fluxurile de știri) dintre Teo Trandafir și Liliana Mincă pentru un mandat de parlamentar al Colegiului 19 din capitală a ocupat, vreme de câteva zile, prima pagină a ziarelor, spațiul emisiunilor TV din prime time și, evident, generoasele sufragerii, dormitoare și bucătării ale blogurilor, acolo unde lumea scrie de ce (nu) este iubită Teo. Neintere-sant. Sau, poate, interesant doar în măsura în care am putea să conștien-tizăm cât de jos a ajuns nivelul unei presupuse dezbateri pe care ne prefacem că o susținem în calitate de comentatori-analiști-specialiști.
În perioada Paștelui, subiectul "fierbinte" al națiunii era Bogdan Ionescu (aka Syda). Discursul se radicalizase, societatea civilă, acel surogat care alege să se exprime când și când, dar și ziariștii se scandalizaseră din cauza faptului că tânărul ajunsese secretar economic la Ambasada Franței, ca angajat al Ministerului Economiei. Condițiile în care se desfășurase concursul în urma căruia acesta a devenit o tânără speranță în minister au contat prea puțin. Problema a fost atunci - căci azi, la zece zile după, toată lumea pare să fi uitat - eterna lipsă a transparenței decizionale din instituțiile publice românești, dar mai ales promovarea în funcții cheie a nepoților nașului unchilor. Probabil că băiatul cu odioasa poreclă Syda e un expert.
Sau, cine știe?!?, un tânăr care promite și care a fost discriminat și "linșat" de presă pentru simplul fapt de a fi cine este. Mă interesează mai puțin. Subiectul în sine a fost doar o ipocrită furtună într-un degetar, deoarece n-am auzit ca vreun ONG, vreo instituție și vreun trust media să meargă mai departe pe firul acestor nepotisme și îndeosebi a modurilor în care organigramele unor primării, consilii județene, prefecturi și ministere devin hamacuri în care se leagănă fiica, fina, amanta sau nepoata nu știu cui. Ca să nu fiu greșit înțeleasă: pe principiul orice om e nevinovat până la proba contrarie, orice angajat este… să spunem "competent". Atâta doar că nu vom ști niciodată când și dacă și-a demonstrat vreodată competența înainte de fi parașutat pe cine știe ce fotoliu.
Revenind, ceea ce se întâmplă realmente în aceste bălăceli la ore de maximă audiență, moderate de oameni care, la momentul actual, fac orice altceva mai puțin presă confirmă efectul pervers al iluziei care ne hrănește, aceea că în spațiul public autohton ar exista o reală dezbatere. Fals! Există atitudinea de "talibani" a unor moderatori care acționează la semnalul "sari la gâtul lui!", al acelui invitat care nu este tocmai pe aceeași lungime de undă, doctrină, afacere cu patronii televiziunilor la care ei prestează.
Există, apoi, controversa de dragul controversei și circul de dragul… uneori nici măcar de dragul pâinii. Efectul acestor baloane de săpun este, însă, acela că probleme cu adevărat importante, grave, problemele alea cutremurătoare care te determină să te oprești din goana fiecărei zile și să spui WTF, sunt oameni care suferă până la cer și înapoi, nu fac obiectul unor dezbateri, nu trezesc societatea civilă din balanța ei între somn, amorțeală și țigănii definite de monologuri de partid și, eventual, de câte o controversă efemeră între adversari aparent ireconciliabili.
Iar aici amintesc de un caz care, diminețile trecute, mi-a anulat toți nervii și toată dezamăgirea vizavi de aceia care le tot invită pentru datul cu părerea pe unele ca Lavinia Șandru și față de cei care îi acordă credit unui… Cozmin Gușă. În drumul meu spre redacție am văzut o mamă de 30 și ceva de ani ținând de mână un copil incredibil de frumos care se deplasa incredibil de greu. Din cauza unei deficiențe locomotorii, fiecare pas era, pentru acel copil, un efort sau, poate, o victorie. Și mă gândeam că, uite, copilul ăsta vrea să meargă! Se chinuiește, obosește, transpiră, gâfâie, dar merge. Atâta doar că m-a invadat o imensă scârbă față de toți cei care constată cu o inocență tâmpită că distanța dintre deputați, senatori, miniștri și omul de rând e ca de la cer la pământ atunci când am auzit-o pe mama copilului vorbind la telefon și scuzându-se pentru întârziere: "Ajungem puțin mai târziu, am avut pană la căruț, s-a spart o roată, n-am avut cu ce s-o umflăm și n-am bani de taxi. Dar venim, venim sigur". Pe lista cărei instituții or fi femeia aia și copilul ei cu ochi atât de frumoși și de curați de ți-e rușine să te uiți în ei? Ce fundație care suge bani din bugetul local, ce direcție, ce organizație nonguvernamentală îi au în evidență? De ce n-am auzit de ei și de ce nu mi-am pus niciodată, până acum, problema că un căruț cu rotile poate face, și el, pană?
Teo e bună, Teo e rea, Syda e bun, ba e rău! Ba e "dăștept". PDL intră în silentio stampa, are interzis la două posturi TV. Sau "ce atâtea lacrimi pe Polonia, domne??". Asta am tot auzit. Asta nu e dezbatere. E un scuipat pe care îl primim în obraz. Iar în nesimțirea noastră, întoarcem și celălalt obraz ca să primim și alte mizerii.
Problemele reale, adevărate, de substanță, cazurile sociale și putrefacția din instituțiile publice nu fac rating.