  |
„Vin din copilăria mea ca dintr-o țară” – Antoine de Saint-Exupéry Asta simt în – aproape – fiecare zi. Că sunt un fel de „micul prinț” care descoperă cu o plăcere nebună că, iată, literele, cuvintele și jocul lor de puzzle reprezintă un inepuizabil motiv de bucurie, enervare, dezamăgire, satisfacție, supărare, curiozitate, spirit ludic, surprindere. Și că de fiecare dată, cu fiecare piesă lipsă, constat că îmi place mai mult și mai mult și mai mult… Fapt pentru care îi mulțumesc din nou (în gând am făcut acest gest de nenumărate ori de-a lungul anilor, dar e prima dată când scriu despre asta) acelui profesor care, în 1995, pe vremea când rucsacul era încă mai mare decât mine, mi-a urat „să rătăcesc tot mai mult pe cărările cărții, pentru a nu rătăci cărările vieții”. Și tot rătăcind și tot rătăcind, am urmat, de fiecare dată fără ezitare, drumul Literelor. Și dacă aș putea, aș da înapoi, în cuvinte, toată bucuria pe care mi-o oferă scrisul, celor care au crezut în, la început, încercări copilărești, poezii, haiku-uri, mai târziu în eseuri, ulterior în articole, editoriale. Și care, mai ales, m-au corectat atunci când am greșit. Dacă aș lua-o de la început aș alege, cu siguranță, același drum: primii ani în cea mai frumoasă lume, aceea a artei, cu acuarele, tempera, uleiuri, foiță de aur, icoane pe sticlă și zeci sau sute de peisaje, alături de un maestru cum știu prea bine că n-am să mai găsesc vreodată, mai târziu profilul Filologie-Istorie, apoi Facultatea de Litere, Specializarea Jurnalism și, în cele din urmă, jocul cu mărgele de sticlă al presei scrise. M-aș încăpățâna, ca și până acum, să cred că drumurile se fac mergând, nu stând pe margini. Da, vin din copilăria mea ca dintr-o țară și învăț în fiecare zi de la cei care îmi spun că în poze (doar în poze!) inspir liniște, dar că în realitate îi bulversez prin… să-i spunem adorabila mea nevoie de a vorbi în permanență (J), de la cei care încă îmi spun „kid” și mai ales de la oamenii care au făcut din mine „micul prinț” care sunt astăzi și care, n-am nicio îndoială, sunt cei mai duri critici în viață. Îmi scriu jocul din litere și cuvinte pentru ei. |
