Marian Bocai

Mi-a plăcut sportul de când mă știu. De mic urmăream meciuri sau concursuri în fața televizorului, în sala de sport ori pe stadion.
Am copilărit în cartierul CET și eram toată ziua pe la sala Hidrotehnica și prin curtea clubului, bătând mingea. Nu lipseam nici de la meciurile de fotbal ale Farului (FC Constanța pe atunci), la care mergeam de mână cu tatăl meu. Îmi aduc aminte de partide memorabile din Divizia B, de stadioane pline, de un amical cu echipa națională (în poarta tricolorilor era Silviu Lung, pe care spectatorii îl strigau Năsosul), 5-3 pentru reprezentativă, după 3-1 la pauză... După o selecție la școala unde învățam, întreprinsă de profesorul Mihail Făgărășan, am ajuns să fac și handbal, la CSS 1 (pentru puțin timp, e adevărat).

Ideea e că sportul m-a atras întotdeauna și m-a captivat. Din timpul liceului, am început să-l descopăr însă și sub o altă formă: pus pe hârtie. Îmi plăcea tot mai mult să scriu de sport, bineînțeles povestioare și cronicuțe, în joacă. La multe dintre orele de educație fizică, când colegii mei încingeau câte o miuță, eu stăteam pe margine și-mi notam fazele, echipele și schimbările, din care-mi făceam apoi cronica, pe care le-o dădeam băieților.

Am scris și la revista liceului, după cum aveam o rubrică de sport și la postul de radio de la liceu. În vacanțele petrecute la bunici, la Pecineaga, ascultam etapa la radio sau mă uitam la televizor la meciuri și îmi băteam capul cu tot felul de cronici, clasamente sau așezări în teren. Văzându-mă așa, unul dintre verii mei, Mihai, mi-a spus odată: „Cu ce ai tu aici, poți să-ți faci și un ziar”.
Eram mort după meciuri și dacă pierdeam vreunul făceam tragedie din asta. La fel era dacă, la partidele Naționalei, nu prindeam momentul intonării imnurilor, care îmi făcea (ca și acum, de altfel) pielea de găină.

Așa, era să nu văd România - Columbia, de la Mondialul din SUA, din '94 (am mai povestit asta în ziar). În România, era noapte bine, ora 3 fără 20. Eram tot la Pecineaga. Toată ziua odihnisem televizorul, în ideea să nu-mi facă vreo figură și să nu se strice tocmai când îmi era lumea mai dragă. Bineînțeles că așa s-a întâmplat. Am luat foc. Ce să fac, ce să fac? L-am pus pe bunicul meu să mă ducă la un vecin, Nicu Geană, care, norocul meu, se sculase și el cu băiatul său, Gigi, ca să vadă meciul. România a câștigat cu 3-1, Hagi a dat acea bijuterie de gol, iar eu, când am revenit acasă, în zori de zi, i-am ciocănit la ușă bunicii, cu un fericit „Mamaie, a bătut România!”.

După liceu, am avut șansa să vin la „Cuget Liber”. Prima dată a fost în 1996, colaborator. Țin minte și acum primul meci la care m-a trimis Liviu Bruckner, șeful departamentului Sport, omul de la care am învățat cu ce se mănâncă jurnalistica.
Mi-a dat o partidă de fotbal de Divizia D, TC Ind. - AS Neptun. „Știi unde-i stadionul?”, m-a întrebat nea Liviu. „Nu”, am recunoscut. „Undeva în Badea Cârțan”, mi-a spus. Obișnuit să nu las nimic nepregătit, m-am dus chiar atunci (era într-o vineri) să caut arena, pentru a nu avea vreo surpriză a doua zi, când se juca. Era prea important ce mă aștepta, pentru a da greș.
În Badea Cârțan, însă, nici urmă de TC Ind. Erau mai multe stadioane, e adevărat, dar niciunul cel pe care-l căutam eu. Am întrebat în stânga și-n dreapta și un nene care-și păștea caprele pe suprafața de joc a unei arene m-a lămurit. „E pe la fabrica de pâine”, am aflat.
După meci, când am adus materialul la ziar, duminică, primul lucru care m-a întrebat Liviu Bruckner a fost: „Ai găsit stadionul?”, de unde am dedus că treaba cu trimisul după potcoave de cai morți fusese și un fel de test. Sigur că, la început, decupam din ziar și băgam într-un dosar toate articolele și știruțele care-mi apăreau. Am continuat să scriu la „Cuget” pe perioada facultății (cu o scurtă întrerupere), iar de vreo nouă ani sunt liber să mă concentrez numai pe goluri, pase cu călcâiul și șuturi în bară.

Chiar dacă, de multe ori, mă prinde noaptea la stadion sau la sală și apoi la ziar (când sunt meciuri, conferințe sau evenimente), iar pe scara de bloc nu-mi cunosc bine toți vecinii, la cât de puțin stau pe-acasă, nu-mi pare rău, pentru că-mi place ce fac, iar cu cât adun mai multe partide și antrenamente, cu atât devin mai nesătul de sport.