Vineri, 26 Aprilie 2024
  |
Recunosc, mi-a fost foarte greu să îmi fac propria caracterizare. Iar asta pentru că știu că sunt ba simplă, ba complicată... (poate ca oricare dintre noi?!) Iar, în general, urăsc să vorbesc despre mine... Prefer să ascult ce au alții de spus... Am intrat în presă în anul doi de facultate, acum vreo zece ani, din dorința de a ajuta oamenii (știu că sună a clișeu, dar asta e...), dar, după atâta timp, realizez cât de mult m-am ajutat pe mine... A fost un feedback pe care nu aveam cum să-l înțeleg pe moment... Știu că mereu am privit problemele tuturor (colegi, prieteni, cazurile descrise de-a lungul vremii în ziar) cu sufletul (am o structură umană care vibrează la emoțional, ce să-i fac?! Nu am cerut eu asta, așa m-a lăsat Dumnezeu) și m-am „aliat” - sentimental vorbind - cu anumite subiecte dezbătute... Mi-am permis să fiu acea „justițiară” (cât ne permit vremurile), să mă revolt, să remarc, să „cert”, să aduc pe tapet, mi-am impus să fiu puternică sub aparența unei firi firave (mă gândesc acum la toate situațiile în care, pe teren fiind, a trebuit să văd morți, răniți, situații tensionate, scandaluri etc.). Am învățat, ca ziarist, să fiu tolerantă și blândă cu cei din jurul meu, să „servesc” mereu un zâmbet - pentru că știu că asta ajută mereu; știam dinainte că o vorbă bună spusă unui om la moment de răscruce echivalează cu „a muta munții din loc” și, credeți-mă pe cuvânt, în acești ani de presă s-a verificat pe deplin teoria. Încă mă revoltă lipsa de omenie a unor... oameni (?!), lipsa de cuvânt, minciuna, invidia, duplicitatea, nedreptatea, egoismul excesiv, lipsa de reacție a celor din jurul nostru, indiferența ori lipsa de moralitate... Asta înseamnă că încă mai TRĂIESC... |
