Am văzut, destul de curând, „Poliţist, adjectiv”, film în regia lui Corneliu Porumboiu… Nu l-aş fi urmărit şi cu atât mai puţin nu aş fi scris despre el dacă nu mi-ar fi trebuit pentru un examen… Prima impresie… nu a fost legată de film, ci de toate vocile celor pe care îi auzisem lăudând filmul pe care criticii îl consideră cea mai importantă realizare cinematografică românească a lui 2009… Şi m-am enervat pentru că, WTF!!!, din zece persoane nu ştiu dacă îl înţeleg cinci. No offence! „Poliţist, adjectiv” nu e un film pentru publicul larg, nu e un film accesibil, cu acţiune, bla, bla, bla… Mi-a părut tipul acela de experiment cinematografic dedicat criticilor şi festivalurilor de film.

Recunosc că nu prea eram obişnuită cu realismul - sunt tentată să îl numesc „sec” -  pe care Porumboiu îşi „construieşte” filmul „Poliţist, adjectiv”. E drept, însă, că în contextul în care trailer-urile a mii de filme încep cu celebrul „In a world” al lui Don LaFontaine, e plăcut surprinzătoare liniştea de la începutul peliculei lui Corneliu Porumboiu. O linişte care nu e sugerată, căci nu ne este indusă „ideea” de linişte, ea nu transpare de niciunde, ci este efectiv „trăită” de spectator, iar aici amintesc, pe lângă secvenţa lentă de la debutul filmului, moment în care recunosc că am verificat dacă am dat drumul la boxe şi dacă nu cumva volumul e dat la minimum, scenele în care protagonistul, interpretat de Dragoş Bucur, este nevoit să aştepte în biroul său timp de zece minute până când începe şedinţa la care nu intenţionează să fie prezent şi cea în care, la fel, trebuie să aştepte, şi tot zece minute, până când colega sa se întoarce din pauza de cafea pentru a-i oferi informaţiile solicitate.

Chiar dacă eu, în calitate de spectator, nu aştept în ceea ce, generic, numim „timp real” chiar zece minute, aştept, totuşi, alături de protagonist, destul de mult, interval de timp în care experimentez efectiv fenomenul aşteptării în sine şi asta pentru că Porumboiu nu trişează prin simboluri ale timpului sau printr-un fel de surogat al aşteptării. În această ordine de idei menţionez aici scenele în care poliţistul, Cristi (interpretat de Dragoş Bucur) mănâncă în bucătăria apartamentului său, o dată la prânz (această primă scenă e ca un fel de preambul al celei de-a doua) şi a doua oară seara, în timp ce soţia sa ascultă în altă cameră un „şlagăr” al Mirabelei Dauer. Aceste pasaje pot fi considerate ca momente moarte în film, momente „de nimic” dacă intenţia regizorului nu ar fi fost, probabil, aceea de a da spectatorului posibilitatea, dacă nu şansa de a se acomoda acestor secvenţe care răstoarnă sau contrazic convenţiile filmelor poliţiste sau ale aşa numitelor drame psihologice. Numai că, probabil deloc surprinzător pentru publicul lui Corneliu Porumboiu - pentru mine, însă, ca spectator neavizat, este -  „Poliţist, adjectiv” nu e nici film poliţist, nici cine ştie ce dramă psihologică deoarece, aşa cum constat la final, ceea ce părea o problemă de conştiinţă este redus la o problemă legată de sensul cuvintelor, „conflict” care-şi găseşte rezolvarea după un meci de tenis cu piciorul.

„Poliţist, adjectiv” nu este un film „de acţiune”. Din contră, prin secvenţele în care se întâmplă… nimic, filmul regizorului român dă, îmi place mie să cred, o nouă dimensiune orizontului de aşteptări al spectatorului, indiferent dacă acest fapt presupune o dezamăgire sau o încântare.

În ceea ce mă priveşte, îmi place definiţia pe care adorabilul Andrei Gorzo o dă filmului lui Porumboiu, şi anume „Poliţist, adjectiv” „e un documentar despre cuvinte” căci, vom constata ulterior lungilor, parcă prea lungilor aşteptări ale protagonistului, ulterior secvenţelor în care acesta „filează” nişte tineri care fumează haşiş şi „lecţiei de viaţă” pe care superiorul său i-o dă (Vlad Ivanov) că totul sau aproape totul se reduce la un puzzle din cuvinte. Scena citirii din Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX) a definiţiilor cuvintelor „conştiinţă”, „lege”, „morală” şi „poliţist” concentrează în ea chiar miza filmului: aceea de a răsturna aşteptările, de a sfida, prin cuvinte, tăceri şi îndelungi aşteptări clişeele din filmele de un realism kitschos şi previzibil. Ca o observaţie strict personală, scena definiţiilor cuvintelor îmi confirmă - pentru a câta oară?!? - faptul că DEX-ul este un dicţionar mediocru, chiar slab.

Îmi place modul în care, în cronica sa din „Dilema veche”, Gorzo explică scena din biroul comandantului care mie, personal, îmi aminteşte de acea lege a lui Murphy potrivit căreia „şeful are întotdeauna dreptate”: „Ce i-a făcut superiorul? N-a făcut decât să-l readucă la DEX - la definiţiile cuvintelor "conştiinţă", "morală", "poliţist". Acolo, lucrurile sânt solide, sânt ele însele; sensul lor e ăla pe care li-l dă DEX-ul. Sensul pe care li-l dăduse el nu s-a regăsit acolo. Dar oare, în DEX, lucrurile sânt chiar solide, sânt chiar ele însele? Nu sânt ele însele; sânt semne convenţionale. Şi, după cum a indicat Porumboiu mai devreme, într-o secvenţă în care poliţistul află de la soţia sa că "nici o" nu se mai scrie "nici o", ci "nicio", ele nu sânt stabile. Şi, după cum demonstrează involuntar însuşi superiorul, corectând cu nonşalanţă o definiţie din DEX, sensul lor depinde adesea de cine are în mână dicţionarul (şi puterea). Dar dacă sensul obiectiv al lucrurilor nu e cel pe care li-l dă DEX-ul, atunci care e? Există vreunul?”.

Corneliu Porumboiu nu impune spectatorului o viziune restrictivă sau constrângătoare asupra poveştii sale, el nu explică momentele, nu argumentează scenele, nu dă „indicaţii regizorale” despre cum anume trebuie interpretată o replică sau o tăcere sau vreunul dintre gesturile lui Cristi. Filmul acesta nu te ţine „cu sufletul la gură”, nu menţine suspansul, nu creează surprize de proporţii. Este pur şi simplu imprevizibil prin previzibilitatea sa plictisitoare, de-a dreptul anostă. Mă îndoiesc că publicul român e obişnuit cu acest soi de realism detaşat, mă îndoiesc de faptul că mulţi privesc dincolo de „Dragoş Bucur care în filmul ăsta e poliţist” şi de „actorul ăla din 4 luni, trei săptămâni şi două zile”. Poate că singura scenă la care mi-ar fi plăcut ca regizorul să renunţe, deşi e deosebit de spumoasă, chiar amuzantă, este reprezentarea clasică a poliţistului de birou curios şi nesimţit care caută în lipsa unui coleg GPS-ul pe care i-l împrumutase acestuia din urmă. E acel gen de „poliţai” pătruns de propria importanţă dar, în acelaşi timp, de frustrarea unui look „cu burtă” şi care vrea să joace „tenis cu piciorul” deşi e „slab”, iar compania sa indezirabilă. Personajul îmi pare tipul individului semidoct, dar infatuat, al „tradiţionalului” poliţist-erou de bancuri, relativ nesimţit şi grosolan.

Personajul interpretat de Dragoş Bucur reprezintă, însă, răspunsul pe care Porumboiu NU îl dă conştiinţei, legii, moralei sau poliţistului. Cristi este prezenţa solidă care pierde „soliditatea” unui aspect cum este „conştiinţa”, fapt care, aşa cum se observă în scena cu Vlad Ivanov, îl enervează.

Recomand acest film unui număr redus de spectatori (haha). Nu e un film poliţist şi nici o dramă psihologică. Nu vorbim despre „In a world…” şi nici despre „băiatul bun” care le vine de hac „băieţilor răi”. Vorbim despre un poliţist de provincie căruia îi ia opt zile să urmărească un caz mărunt în care trei liceeni fumează haşiş şi care, pentru că-i scapă printre degete „soliditatea” lucrurilor - iar aici relevante sunt discuţiile cu soţia sa, mai ales cea pe marginea versurilor Mirabelei Dauer, al căror sens metaforic îi este cu totul străin („Ce-ar fi marea fără soare? Ce-ar fi câmpul fără floare?, etc." Ce-ar fi?” „Tot mare, tot câmp”, susţine poliţistul Cristi) - renunţă relativ uşor la dreptul său de a nu avea o conştiinţă încărcată căci, aşa cum putem remarca în ultimele 30 de secunde ale filmului, personajul lui Dragoş Bucur desenează, cu cretă, pe tabla din biroul comandantului, un real plan de acţiune, de prindere „în forţă” a trei liceeni amărâţi vinovaţi de a fi tras nişte joint-uri. Nu găsesc, din păcate (cred), în protagonist decât un poliţist ceva mai „dezgheţat”, dar care nu merge până la capăt în a demonta clişeele despre poliţiştii eroi ai atâtor bancuri.