Lumea se întreabă dacă prezenţa lui în administraţie e doar o etapă tranzitorie, generată de accederea PSD, în acest moment, la guvernare sau, din contră, este un prim pas dintr-o carieră politică. Tot ea, lumea, se întreabă de unde a răsărit omul ăsta - Liviu Brăiloiu - fără background în planul politicii de la malul Mării Negre şi, mai mult, de ce tocmai el ocupă, în clipa de faţă, atât de râvnitul fotoliu de prefect. E de înţeles, în definitiv, ca într-o ţară în care încă se crede că am putea avea vocaţia unei societăţi civilizate, să ai curiozităţi justificate, întrebări care au nevoie de răspuns şi, mai ales, să îţi cultivi dreptul de a nu fi considerat idiot.

Am solicitat, în baza acelui credo care - îmi place să consider - îmi ordonează actul scriiturii şi demersul de a informa cetăţenii cu drept de vot, un interviu prefectului judeţului Constanţa. Nu am făcut o solicitare pe Legea 544 (legea accesului la informaţii de interes public), nu m-a interesat o opinie legată de noroiul scandalurilor coaliţiei care se deşiră, ca un pulover prost, în fiecare zi. Am vrut un interviu faţă în faţă, nu cu întrebări trimise pe mail şi răspunsuri primite asemenea. Un dialog civilizat, care „risca” să devină plăcut, cu un actor care, în definitiv, e în slujba cetăţeanului şi a cărui opinie - indiferent că agreăm sau nu ideea - contează. O discuţie despre „puzzle”-ul organigramei Prefecturii Constanţa, acela despre care prefectul declara, cu luni în urmă, că are intenţia de a-l debloca, în sensul folosirii tuturor posturilor existente pentru că, explica el, are nevoie de oameni care „să facă treabă”. Iar în acest sens urma să facă o propunere Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Dar destul cu ce aş fi vrut să abordez în cadrul acestui interviu pentru că… În urmă cu mai mult de zece zile i-am comunicat prefectului că sunt interesată de o discuţie în acest sens. „În principiu este OK, dar vorbim mâine, să vedem la ce oră”. Au trecut zece „mâine”, zece zile în care realizez că am stresat constant un om care, nota bene!, a fost de acord cu interviul, inclusiv în alte două zile în care, telefonic, mi-a confirmat că el va avea loc, dar că totul depinde de program. Şi, dacă mă obişnuisem cu lichelismul, mitocănia, rostirea agramată şi lipsa de argument ale unor persoane care trăiesc cu iluzia că ar fi „oameni politici”, ei bine, ţin să menţionez că, până la intenţia mea de a-l intervieva pe reprezentatul Guvernului în teritoriu, acesta din urmă a avut o foarte bună relaţie de comunicare cu ziarul la care scriu, răspunzând cu promptitudine şi eleganţă întrebărilor sau nelămuririlor noastre şi ale cititorilor. Mai mult, acelaşi prefect a manifestat maximă deschidere, disponibilitate, cel puţin declarativ, faţă de intenţia mea de a vorbi, în contextul interviului amintit, despre - dumnealui nu ştie asta - premisele unei funcţii de vârf, despre problemele cu care se confruntă în instituţia pe care o conduce, despre care mai este „pulsul” dintre el şi partidul care l-a susţinut.

În acest context, nu m-am putut abţine: de ce, dacă e „da”, e până la urmă „nu”? Şi de ce dacă vrei, dacă „este OK”, nu se poate? Nu am aşteptat o zi sau două, ci zece zile. Pentru un interviu la finalul căruia mi-ar fi plăcut să pot spune că, da, instituţiile democratice se implică, chiar dacă destul de timid uneori, în sprijinirea unei prese echidistante. Şi, de asemenea, da, constănţenii au dreptul la o informare corectă, completă, echidistantă. Iar eu am, şi nu renunţ la ideea asta, dreptul de exprimare a opiniilor.

Acest text nu reprezintă expresia regretului de a fi publicat un material mai puţin în paginile ziarului. El constituie punerea în cuvinte a unei, recunosc, dezamăgiri. Dar îmi place să cred că prefectul are privilegiul de a nu se simţi ofensat. Cu toate astea, nu mă pot abţine să întreb: de ce, domnule prefect?