Vor da afară oameni în educaţie. Personal didactic şi nedidactic. Vor fi mai puţini profesori, clase mai numeroase, vor dispărea femeile de serviciu, oamenii de întreţinere şi paznicii.

La unele şcoli, paznicii au dispărut demult. Ştiu pentru că anul trecut am contribuit şi eu la plata firmei de pază pentru şcoala la care învaţă fiică-mea. Anul ăsta, probabil că vom plăti şi curăţenia, şi omul de întreţinere, poate şi secretarele sau mai ştiu eu ce personal rămâne nebugetat. Nimic nu e sigur. În afară de faptul că, indiferent de context, buzunarele părinţilor vor trebui să fie deschise şi puse la dispoziţia şcolii.

Parchet am pus (sponsorizare de la o mămică), dulăpioare am făcut (şi astea, parcă, ne-au fost decontate dintr-o sponsorizare mai mare, primită de şcoală), băncuţele şi scaunele le-am reparat, cărţi, caiete şi reviste am cumpărat o grămadă, cred că am schimbat şi jaluzelele, nu-mi amintesc exact. Am refuzat, însă, uniformele foarte scumpe şi inadecvate – făcute de o firmă aleasă de conducerea şcolii după criterii misterioase - şi am folosit clasicele şorţuleţe. Nu ştiu dacă anul ăsta mai scăpăm.

Acum, având în vedere atâtea rectificări bugetare în minus şi păcăleala măririi salariilor profesorilor, probabil că se vor găsi părinţi cu iniţiativă şi/sau cu venituri excedentare care să propună contribuţii mai mari (anul trecut am dat câte 50 de lei/copil/sărbătoare, în condiţiile în care sunt 31 de elevi în clasă) la cadourile de Crăciun, Paşte, 8 Martie, sfârşitul anului, pentru doamna învăţătoare, doamna de engleză, doamna de religie, domnul de sport şi, da, să nu uit!, pentru doamnele directoare, cea plină şi cea adjunctă, pentru că aşa zice o mămică, şi ea învăţătoare, că „se obişnuieşte”. Numai bijuterii de aur, parfumuri de la free shop sau alte fiţifanţuri scumpe. Tot e bine, pentru că am auzit că alte învăţătoare pretind anumite cadouri sau cer banii în plic, ca să nu le ia părinţii obiecte de care nu au nevoie. Iar directoarele… dacă fiecare clasă le oferă cadouri de sfârşit de an, deşi, totuşi, mă îndoiesc, cred că pleacă acasă cu camionul.

Nu pot să nu-mi aduc aminte de învăţătoarea mea, doamna Elena Borcea, de care se rugau părinţii de 8 Martie ca să accepte cadoul din partea clasei – o vază de cristal. Alte vremuri… altă orânduire socială… altă morală profesională… alt buget al educaţiei (şi cred că nu mai mare).

Revenind la buget, sunt convinsă că diminuarea banilor pentru educaţie loveşte direct în bugetele părinţilor, realitate care nu poate să scape celor care iau aceste hotărâri. Iar învăţământul gratuit, care nu mai este de mult gratuit, devine o povară din ce în ce mai mare pentru familii.

În condiţiile în care criza a lovit în toată lumea, când oamenii se luptă cu şomajul sau diminuarea salariilor, cu rate restante sau sărăcie lucie, mă întreb cât de frustrant poate fi pentru un tată sau pentru o mamă să nu poată oferi copiilor condiţii pentru o educaţie decentă… Cât de jenant va fi când, la şedinţa cu părinţii în cadrul căreia li se va „sugera”, amabil dar imperativ, să contribuie la cheltuieli impuse de… asociaţia părinţilor, fireşte, vor fi nevoiţi să zică „N-am”, iar în unele instituţii de învăţământ, mai elitiste, unii părinţi, mai idioţi, le vor da replica (auzită şi înaintea crizei): „Atunci mutaţi-vă copilul la altă şcoală!”.